Stare

La ora cea mai întunecată din noapte… Stai… Și te gândești…


Stare

E atunci când te bucuri de muzica din jur și auzi ce nu ai mai auzit până acum. Este peste tot, în jurul tău, aproape că te ridică de la pământ. Te asaltează cu totul. Muzica e în tine, tu ești muzica. Totul e muzică de toate culorile. E dulce, amară, întunecată… E pretutindeni. Mereu. Ești o simfonie.


Stare

Ce gust au violetele? Gustul buzelor tale dimineața. Când răsare soarele. Când se liniștesc apele. Când te găsesc prins într-un somn adânc. Și e cald.


Stare

Cumva… aș vrea să avem timp doar noi doi. Nu știu. O zi întreagă. O noapte întreagă. Și să vorbim. Doar noi doi și nimeni altcineva.


Stare

Scriu despre tine, despre cum m-aș furișa din casă ca să ne vedem printre copaci și cum m-aș apropia timid de tine cât ne-am odihni pe mușchiul gros. Poate ți-ai odihni capul pe mine, iar eu m-aș legăna precum ramurile în vântul lent al serii, presărându-ți praf de zâne pe pomeți. Ar fi un luminiș tânăr, la marginea unei păduri bătrâne. Un luminiș neatins de magie și pericole. Inofensiv. Dar râul? Râul e departe. În râu se scaldă ielele noaptea și caută luna în adâncimi. ”Unde e luna?” te întreb. Luna nu e aici. Luna e o călătoare. Cine știe deasupra cărui tărâm veghează în acest moment. Aș vrea să ne vegheze pe noi.
”Nu vă pot vedea pe amândoi. Sunteți departe, departe de tot unul de celălalt. Când unul închide un ochi, celălalt și-l deschide, iar gândurile vă sunt și mai îndepărtate.”
I-aș lua din raze și ți-aș țese o cămașă de lună cu întuneric. Poetul meu trebuie să fie ferit în noapte atunci când se strecoară să mă vadă. Te-aș chema mereu la mine. Dar nu fac decât să mă îndepărtez.
Mă îndepărtez de tine, poetul meu.


Stare

Am fi doar noi doi alături. La soarele unei pietre de hotar, aruncând priviri furișe spre peștișorii din pârâul lin, am asculta de dimineața până seara poveștile spuse de firele de iarbă și de nisip. Dar cine suntem noi doi să ne bucurăm de atâta intimitate?


Stare

Dac-aș putea ieși din casă, aș face un salt mare-mare de tot peste toată nebunia de afară și aș ateriza pe un câmp plin cu flori. M-aș întinde cu grijă printre ele și le-aș lăsa să-mi mângâie fața cu petalele moi și delicate. Flori de câmp din capul meu.

Aș uita de tot, nimic nu ar mai fi important. Aici e mereu zi, e cald, soare și bate un pic vântul. Sunt fluturi, buburuze și păsărele ce cântă.

Picioarele îmi sunt calde.

Mănânc violete.


Academia de Supereroi: Dă-mi prânzul tău, găgăuță!

E faaain la cercetași… Ce m-aș face eu fără oamenii ăștia? Deci m-am dus în… Continue reading


Spirit Scout – În căutarea păpădiei fantastice (aprilie 2017)

Numai ce găsii această postare în drafturi. Cel mai probabil mi-a fost lene să îi pun diacritice și în cele din urmă am uitat cu totul. Continue reading


“Pot să-ți spun că ești frumoasă și grăbită!”

“Asta avem noi la Cluj – spunem lucrurilor pe nume!”

Nu am mai scris de foarte mult timp. Nu am mai găsit timpul – care a devenit mult mai prețios anul ăsta -, nici motivația să mai leg frumos 2 cuvinte.

Ieri am întâlnit această persoană pe stradă care mi-a zis că sunt frumoasă și grăbită. Și m-am gândit un pic mai mult la asta. Nu la sensul cuvintelor în sine – frumusețea e pur subiectivă până la urmă -, ci la acel imbold de a spune ce gândești. Acel moment când doar oferi ceva cuiva – cuvinte, un sac de dormit, un pahar cu apă.

De asemenea mi-am amintit de vremurile când scriam cu atâta plăcere și cât de vie mă făcea să mă simt. Și cât l-am admirat, aproape obsesiv, pe Sorescu. Cât am detestat facultatea în primul an și cum am acceptat ideea plecării de acasă, nu ca o înstrăinare de mine însămi, ci ca o trecere bruscă ce avea să mă schimbe atât de mult.

Și cât iubeam să alătur două cuvinte atât de diferite, dar care îmi ungeau imaginația, ca și… o femeie “frumoasă și grăbită”.

Atât pe azi, doar azi.

Ana M.