Monthly Archives: February 2014

Filo – alter ego

Acel moment cand te simti privit, urmarit, supravegheat mereu si mereu si habar n-ai de ce. In unele circumstante tot ce faci e sa eviti sa faci un lucru numai ca sa te feresti de acea Chestie care e cu ochii pe tine. Te influenteaza? Da… La fel ca cei care te inconjoara. Fiecare isi lasa o urma asupra ta – unii mai mult, altii mai putin – si intr-un final te trezesti la realitate si-ti amintesti de o persoana interioara care acum nu mai exista. E complet altcineva. Atat de diferita. Lasi ce e expirat in urma si intampini noul. Un gand: cine sunt? Te intrebi cine esti si de ce nu mai esti la fel ca acum ceva timp. La fel cum si eu ma intreb in momentul asta ce cacat fac la ora asta cand in mai putin de 6 ore trebuie sa fiu treaza, dar asta nu conteaza asa mult. Mi-am batut joc de somnul meu de mult prea multe ori ca sa ma mai afecteze maine – azi, in fine. Revenind. Ideea e ca in sufletul nostru sau personalitate\eul interior\in sinea noastra exista un anume miez care ne defineste ca persoana si care nu se modifica niciodata. Si in momentul cand dispare orice prezenta din jur, o sa vezi ca usor-usor te intorci la acel ‘vechi eu’ pe care-l dadusei déjà uitarii. Suntem trecatori, adevarat, dar nimeni nu spune ca nu te poti intoarce. In unele privinte timpul e reversibil.

(O sa incerc sa postez mai rar. Ma incanta prea mult ideea.)

Ana Marda.


No, dar să bem o cană cu zahăr și puțin ceai

Era ceva timp de cand nu ne mai vazusem. Drumul de la Brasov fusese lung si obositor si simteam ca-mi puteam pierde rabdarea destul de repede. Si ea se prinsese de asta, mereu ma citea atat de bine. Ciudata persoana.

Eram amandoi fata-n fata la masa din bucataria ei. Era imbracata intr-o umbra de uniforma. Ma indoiesc ca originalul consta intr-o o camasa albastra cu nasturii deschisi, cu un tricou cu gauri prin el. Avea gandul in alta parte pe cand fixam cu interes caietele insirate pe masa pe care mi le pusese la dispozitie. Ocazional beam din cana cu cafea cu grija sa nu-i patez vreuna din foile scrierilor.

Mi-am ridicat privirea spre ea la un moment dat. Privea in gol undeva pe geamul din spatele meu. Avea o cana cu ceai si zahar, de fapt… mai bine zis o cana cu zahar si ceai. Ma cutremuram cand o vedeam cat zahar consuma. Degeaba ii atrageam atentia.

Arata rau. Fondul de ten nu prea reusea sa-i ascunda cearcanele vinetii ale noptilor pierdute si probabil ca nici eu nu aratam prea bine din moment ce pe mine ma tinuse treaz in noptile alea. Dar nu-i bai, tovarase, la ce-s buni prietenii? Avea nu stiu ce prostie de spectacol azi din cate-mi povestise. Hahaha. Nu ma duceam. Ii stiam prea bine vocea ca sa ma inghesui printre atatia oameni care oricum veneau de dragul de a pleca de-acasa si care se dau mari sustinatori. Si eu o sustin, dar de la distanta. Stie asta. Si stiu asta.

Intr-o mana isi sprijinea capul, iar cu cealalta a facut o miscare inconstienta spre ureche. O grimasa de durere cand varful degetelor ii ating unul din cercei si o tresarire. Un piercing nou probabil. Nu era treaba mea.

M-a intrebat, ca si trezita din transa, cat era ceasul. Nu mai stiu cat era. Cert e ca a dat un telefon alarmata spunandu-i respectivei persoane ca nu se mai puteau intalni si ca urma sa intarzie putin. La scoala. Mai simplu daca nu se ducea. M-a contrazis. Din nou: nu era treaba mea.

Doar o scena.

Al vostru, T.


Ochi gri.

(*Putina atmosfera inainte.* O scanteie de lumina sageteaza prin intunericul sufocant din camera destul de micuta. Atat a ramas din focul de la semineu. Nu se puteau distinge prea multe… Lipsea cam orice in mare parte si cu toate astea, parca era plin. Undeva sprijinindu-se de perete, aruncat, zacea un ghiozdan militaresc, in apropierea usii deschise pe unde patrundea alta sursa si mai slaba de lumina. Ii vezi umbra cum se apropie de el si cum ii mangaie degetele, urcand usor pe antebrat in sus, il saruta pe gat, apoi el o prinde tandru de talie. Ea nu face decat sa-si treaca un deget peste buzele lui. O trage mai aproape si elimina intunericul care-i desparte. Umbra se evapora. Ei au ramas doar o amintire. Intunericul, in schimb, e tot aici…)

–          Vreau sa pleci de-aici.

Mi-am ridicat privirea spre Daniel. Inca-l vedeam cu ochii mintii cum dadea buzna in camera dupa ce trantisem usa dupa mine. De fapt… vedeam asta si inca ceva, dar…

–          N-ai inteles? Vrei sa-ti si desenez pe deasupra? Fa-mi rost de o foaie si-un pix.

Nu ma puteam impotrivi. Era locuinta lui. Doar se oferise sa ma primeasca pe o perioada nedefinita de timp, pana… pana sa hotarasca ca era timpul sa plec.

Isi sprijinea cotul de bratul fotoliului vechi, iar capul in palma. Se uita in gol si parca luase foc. Ochii gri ii scanteiau de furie si isi infigea degetele din ce in ce mai mult in materialul fotoliului. Nenumarate umbre i se desenau pe fata impietrita.

Nu puteam sa simt nici vinovatie, nici tristete, nici furia de acum cateva minute. Eram la fel de goala ca o prapastie. Doar ii analizam miscarile. In mare parte nu facea nimic. Doar narile ii frematau. Si-a fixat ochii deschisi la culoare la mine.

–          Ei?

–          N-am de gand sa ma misc de aici, am zis pe un ton neutru.

I-am sustinut privirea. Daca asa voia sa joace, asa sa fie. Si-a inclestat maxilarul si pentru o secunda a parut ca nu mai avea mult pana sa explodeze.

–          Asa procedezi, deci?

–          Intocmai, am raspuns cu chipul impasibil.

Si-a dat capul pe spate, a inspirat adanc, apoi a expirat cu repeziciune. Deodata toata tensiunea parca i se scursese si isi recapatase calmul. Un calm rece care respingea tot din jur – mai ales pe mine. Prima data cand m-a incercat un fior inghetat. Poate ca nu era chiar o idée asa de buna sa raman si sa ma confrunt cu demonul in persoana.

Am dat sa ma ridic, dar m-a prins de incheietura cu forta.

–          Ce crezi ca faci? a intrebat cu o anume nuanta pe care n-am deslusit-o.

–          Plec. Nu asta imi tot spui? Sa plec.

–          Inceteaza cu jocurile astea si spune-mi odata ce faci.

–          Plec.

Si-a mijit ochii la mine intorcandu-si capul pe o parte. Incheietura imi pulsa déjà, dar m-am abtinut de la orice semn ca m-ar fi durut.

–          O sa te intorci, a suierat printre dintii.

A fost randul meu sa-mi mijesc ochii. Mi-am smucit mana si m-am eliberat. Am pornit spre usa, apucand ghiozdanul pe care-l trantisem pe podea cu mai putin de o ora in urma. La jumatatea drumului catre iesire, i-am aruncat o ultima privire. Se ridicase si era cu spatele la mine. Avea degetele infipte exasperat in parul blond si rebel. Dar il cunosteam mult prea bine. Nu-si facea atat de multe probleme precum parea. Daca presupunea ca aveam sa ma intorc la el, atunci se insela teribil.

Atat pentru moment.

Ana Marda


17 minute rămase de Dragobete

Am gasit intamplator o scurta chestie pe care am scris-o. Mi-a atras atentia numele: 24feb2013. Joac-o pe-asta. Ma gandeam ca merge asa, de Dragobete.

“Totul e atat de incorect!

Cum poate fi o persoana atat de nesuferita ca… nu-mi amintesc… Stiu ca asta e ultimul sentiment de care mai stiu. Sunt suparata – asta e sigur, dar de ce?

Unde e toata lumea? Adica… cine? Nu cunosc pe nimeni. Oare acum m-am nascut? Sau sunt undeva in ceruri? Am… murit?

Am uitat totul – de parca nu am stiut niciodata nimic, dar ceva imi lipseste… imi lipseste cumplit de mult.

Privesc in jur. Incremenesc. O incapere in intregime din gheata, probabil. Vreau sa plec de aici cat mai repede posibil. Incerc sa fug prin holul ingust pe care de-abia il deosebesc printre peretii asemeni cristalului, dar tot corpul mi-e obosit, nu pot face nicio miscare in toata forta ei, asa ca ma reduc la pasi inceti, numai sa scap de imaginea care ma inconjoara.

Pasi… Sunt ai mei? Nu, eu sunt desculta, nu m-as auzi nici daca as vrea asta. Inseamna ca sunt urmarita. De cine? Stiu, parca stiu, dar nu-mi amintesc. Totul e inchis undeva, toate informatiile de care sunt sigura ca le-am adunat cu mare grija alaturi de… cineva care “ti-a adus acel sentiment” – asta e gandul care m-a imprejmuit in momentul asta si, pentru o secunda, n-am mai bagat in seama talpile picioarelor care-mi inghetau pe gheata si nici macar zgomotul infundat care se apropia.

Imi mijesc ochii ca sa deosebesc detaliile din pestera. Ma indepartez de stropul de lumina din camera principala. Intunericul m-a invaluit. Nu ma opresc, nu ma voi opri niciodata. O sa ies de-aici pentru ca ceva nu e in regula cu atmosfera din… locul asta.

Oare ce s-ar intampla daca m-ar prinde din urma urmele de mai devreme? Cine e – sau ce e? “Vulnerabila” e singurul cuvant care-mi strabate mintea.

Am revenit, gata! Trebuie sa ma concentrez pe o cale ca sa ies din incaperea asta inspaimantatoare. Pasii… Inima mi se face cat un purice si nu ma mai simt in stare sa continui. Pasii… la mai putin de un metru de mine, ii aud, ii simt mai mult decat mi-as dori.

Cine sunt eu? Ce e asta? E totul un vis, o prefacatorie? Nu e ca si cum sunt aici de cand ma stiu. Daca mi-as putea aminti cel mai mic detaliu… totul ar reveni – totul.

Respira. Cel din spatele meu respira si trimite aer rece in parul meu. Inconstient ma intorc cu fata spre el – sau ea – si ma dau mental batuta. Nu voi putea sa fug – sunt epuizata. Nu pot sa fac nicio miscare. Doar astept ca acel cineva sa faca o miscare – cat de mica doar ca sa aflu cum voi actiona eu.

–    Jane Doe, sopteste vocea.

Atat a zis si a fost destul cat sa ma apuce o criza de tremurat. Stiu sigur ca mi-e o voce mult prea familiara, dar cine sa fie? Nu stiu nimic, nici unde ma aflu, nici cine e acest baiat – dupa cum l-am identificat.

Isi trece tandru mana peste umarul meu si coboara pana la degetele mele inghetate. Din spatele lui se iveste o raza prea slaba de lumina albastra, dar ii vad doar umbra.

Imi smulg mana din mangaierea care ma trimite la ganduri linistitoare, nu – extraordinare… – iar raza imi intalneste degetele si ceva straluceste. Un inel! Purtam un inel pe degetul inelar.

Totul se intampla destul de repede: amandoi ne acoperim ochii orbiti de lumina pe care o emana bijuteria.

Sa vorbesc – asa trebuie sa procedez!”

 


Filo (2) – Gânduri

Un timp istoric destul de scurt zic, dar afectiv cred ca a avut o durata un pic mai mica decat o eternitate. Intotdeauna ceva nou. Spirit nou acum, gandire intr-o lumina cumva diferita fata de cea de… acum un an, sa zicem. Si n-am aflat prea multe. Oamenii sunt diferiti. Si oamenii gandesc diferit. Atat. Poate ca pare un cliseu veritabil, dar mie personal mi-a creat o revolutie interioara care mi-a distrus orice fel de incredere in mine insami sau in altcineva si mi-a calcat in picioare presupunerile cum ca poti sa cunosti pe cineva in totalitate.

Si totusi, una din intrebarile de mai sus ramane fara raspuns: cum si de ce cautam fericirea? De fapt… CE inseamna fericirea? Spre surprinderea mea am avut o tendinta de conversatie – pe mai multe subiecte printre care se afla si cel legat de aceasta asa-numita fericire – cu un prieten pentru care am un respect neclintit si cu care imi pare sincer rau ca nu pot vorbi mai des din cauza lipsei mele de informatii din unele domenii. Era in stanga mea. Ipotezele lui erau clare: toti ne complicam in cautarea fericirii. Invatam pentru o cariera buna, adica pentru bani. Trisam pentru bani, mintim, inselam, ne prefacem, ne stabilim o lista de prioritati. Si majoritatea acestor prioritati sunt materiale. O mare parte. Radeam acum cand mi s-a ivit un moment de la orele de dirigentie din liceu pentru auto-cunoastere. Ni se dictau 7-8 idealuri in viata, iar noi le notam cuminti – docili chiar -pe o foaie rupta dintr-un caiet, urmand sa le numerotam in functie de  importanta din punctul de vedere al fiecaruia. Si normal ca in proportie foarte ridicata pe primele locuri se regaseau familia, cariera si banii. “Pentru ca asa e normal.” ar raspunde… un om normal. Da, in ciuda a ceea ce am sustinut cum ca toti suntem diferiti, ne asemanam intr-un fel – lucru care ne face ‘normali’, in rand cu toata lumea. Si atunci de ce unii se retrag undeva departe de locurile populate (in munti, de exemplu) si sunt fericiti? Ei n-au familie, n-au cariera si nici bani, dar sunt fericiti. De ce? Pentru ca ei lucreaza cu spiritul. Pun accent pe tot ce este spiritual. Ei cred in Divinitate, intr-o forta care ne depaseste capacitatea de intelegere indiferent de eruditia cu care esti inzestrat. Eu il numesc Dumnezeu. Din lejeritate. Asa am invatat la orele de religie. E normal. Normal…Image


E. – nimic mai mult.

Era ceva sa urci pe un munte ca asta. O poteca de cativa centimetri, iar in jos se intindea o mare de ferigi verzi si gigantice. Faceam fiecare pas cu atentie si ocazional priveam in jos. De fiecare data vedeam undeva pe sub o frunza de planta din imediata mea apropiere bucati de cauciuc din roti, pistoale, cutite, arme de cele mai multe ori, foi murdare, sticle sparte, fragmente de materiale, iar atunci cand am dat de o mana inerta, mi s-a pus un nod in stomac, dar mi-am continuat drumul. Nu mai era mult. Deja incepeam sa detest soarele care-mi batea in cap si sa-mi blestem zilele ca parul meu era negru. Asta era: mai era doar o curba. Am pasit rapid si am ajuns pe o platforma. In fata se intindea un lant de munti cu nori rasfirati printre ei. Am inghitit in sec. In dreapta mea mai era o silueta. Mi-am mijit ochii ca s-o vad mai bine. Era o femeie trecuta de 40 de ani, scunda si dolofana, cu parul blond spalacit si ten inchis la culoare. Ma fixa cu ochii reci de un verde mai deschis la culoare decat ferigile care acopereau si restul muntilor in care probabil ca urma sa mor. Asa credeam atunci… Mi-a zambit fals si s-a apropiat de mine dezvaluind un pumnal inspaimantator de ascutit. Unde era E.?

 

O chema E. Eram pe un deal si imi facea poze. Nu aveam un scop anume. In principal sa ma uit la ea si sa-mi repet la nesfarsit cat de dor mi-era de ea. Nu era perfecta, in niciun caz. Si nici macar nu era ea – doar o umbra. Ea m-ar fi tinut de mana si ar fi ras prosteste. Acum tot ce simteam era distanta la care ma obliga sa stau. Se misca asemenea unui robot lipsit de expresie si apasa pe butonul aparatului de fotografiat la intervale regulate de timp. Nu a durat mult pana sa ma trezesc si gandul sa-mi revina la ea.

 

Alt vis? Probabil.

Seara. Centrul orasului mizerabil era acoperit de zapada murdara. Misuna de oameni – de parca venea sfarsitul lumii si voiau sa mai dea inca 10 ture pe acelasi drum ca sa se asigure ca au batatorit asfaltul ca lumea – eventual sa mai si faca o gaura de la atata mers. In schimb, nu trecea nicio masina. Si de-aia nici nu m-am mai obosit sa astept pana sa se faca verde la semafor. La ce bun sa astept?

Ma grabeam sa ma duc… unde? Habar n-aveam. Poate ca aveam sa stiu cand voi fi ajuns… acolo? Acolo. Fara sa vreau am vazut-o pe E. la cativa metri. Se indrepta spre mine cu hotararea ei atat de caracteristica. M-am oprit. Nu stiam ce sa-i zic. Doar ne-am salutat. Aveam impresia ca eram navalit de atatea amintiri pe care le avusesem cu ea, dar cu toate astea singurul gand pe care mi-l transmitea imaginea ei era ca voia sa mor. Atat de distanta – din nou. Vorbeam ceva, raspundeam mecanic, nu stiam ce ziceam. Ma concentram doar asupra lucrului pe care-l avea in buzunar.

Am fugit de ea. Aveam un avantaj destul de bun, cand a inceput sa alerge dupa mine. Ceva era ciudat totusi. Ma prindea din urma prea repede. Oboseam prea usor. Nu priveam in spate dupa ea. Stiam ca era la 2-3 metri in urma cand m-am oprit. A facut la fel in dreptul meu. N-avusese nevoie de mine ca sa incetineasca, orice numai sa nu incalce acea ‘distanta stricta’.

Pe strada. A zis ca inima-mi batea delicios de repede. Mainile imi tremurau déjà. Mi-am muscat interiorul obrazului si am apucat-o strans de brat, tragand-o intr-un loc intunecat. Nu a facut niciun efort de a se impotrivi.

–          Ce faci? m-a intrebat cu o nota de ignoranta pe care o detestam.

–          Ma asigur ca totul e real.

Nu i-am dat mai multe detalii. Mi-am bagat mana in buzunarul ei unde stiam de ce o sa dau. Aveam dreptate. Nu era niciun vis.

 

Atat deocamdata.

Al vostru, T.