17 minute rămase de Dragobete

Am gasit intamplator o scurta chestie pe care am scris-o. Mi-a atras atentia numele: 24feb2013. Joac-o pe-asta. Ma gandeam ca merge asa, de Dragobete.

“Totul e atat de incorect!

Cum poate fi o persoana atat de nesuferita ca… nu-mi amintesc… Stiu ca asta e ultimul sentiment de care mai stiu. Sunt suparata – asta e sigur, dar de ce?

Unde e toata lumea? Adica… cine? Nu cunosc pe nimeni. Oare acum m-am nascut? Sau sunt undeva in ceruri? Am… murit?

Am uitat totul – de parca nu am stiut niciodata nimic, dar ceva imi lipseste… imi lipseste cumplit de mult.

Privesc in jur. Incremenesc. O incapere in intregime din gheata, probabil. Vreau sa plec de aici cat mai repede posibil. Incerc sa fug prin holul ingust pe care de-abia il deosebesc printre peretii asemeni cristalului, dar tot corpul mi-e obosit, nu pot face nicio miscare in toata forta ei, asa ca ma reduc la pasi inceti, numai sa scap de imaginea care ma inconjoara.

Pasi… Sunt ai mei? Nu, eu sunt desculta, nu m-as auzi nici daca as vrea asta. Inseamna ca sunt urmarita. De cine? Stiu, parca stiu, dar nu-mi amintesc. Totul e inchis undeva, toate informatiile de care sunt sigura ca le-am adunat cu mare grija alaturi de… cineva care “ti-a adus acel sentiment” – asta e gandul care m-a imprejmuit in momentul asta si, pentru o secunda, n-am mai bagat in seama talpile picioarelor care-mi inghetau pe gheata si nici macar zgomotul infundat care se apropia.

Imi mijesc ochii ca sa deosebesc detaliile din pestera. Ma indepartez de stropul de lumina din camera principala. Intunericul m-a invaluit. Nu ma opresc, nu ma voi opri niciodata. O sa ies de-aici pentru ca ceva nu e in regula cu atmosfera din… locul asta.

Oare ce s-ar intampla daca m-ar prinde din urma urmele de mai devreme? Cine e – sau ce e? “Vulnerabila” e singurul cuvant care-mi strabate mintea.

Am revenit, gata! Trebuie sa ma concentrez pe o cale ca sa ies din incaperea asta inspaimantatoare. Pasii… Inima mi se face cat un purice si nu ma mai simt in stare sa continui. Pasii… la mai putin de un metru de mine, ii aud, ii simt mai mult decat mi-as dori.

Cine sunt eu? Ce e asta? E totul un vis, o prefacatorie? Nu e ca si cum sunt aici de cand ma stiu. Daca mi-as putea aminti cel mai mic detaliu… totul ar reveni – totul.

Respira. Cel din spatele meu respira si trimite aer rece in parul meu. Inconstient ma intorc cu fata spre el – sau ea – si ma dau mental batuta. Nu voi putea sa fug – sunt epuizata. Nu pot sa fac nicio miscare. Doar astept ca acel cineva sa faca o miscare – cat de mica doar ca sa aflu cum voi actiona eu.

–    Jane Doe, sopteste vocea.

Atat a zis si a fost destul cat sa ma apuce o criza de tremurat. Stiu sigur ca mi-e o voce mult prea familiara, dar cine sa fie? Nu stiu nimic, nici unde ma aflu, nici cine e acest baiat – dupa cum l-am identificat.

Isi trece tandru mana peste umarul meu si coboara pana la degetele mele inghetate. Din spatele lui se iveste o raza prea slaba de lumina albastra, dar ii vad doar umbra.

Imi smulg mana din mangaierea care ma trimite la ganduri linistitoare, nu – extraordinare… – iar raza imi intalneste degetele si ceva straluceste. Un inel! Purtam un inel pe degetul inelar.

Totul se intampla destul de repede: amandoi ne acoperim ochii orbiti de lumina pe care o emana bijuteria.

Sa vorbesc – asa trebuie sa procedez!”

 

Advertisements

About Ana

Voci, numai voci View all posts by Ana

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: