Monthly Archives: March 2014

Simbol

Care-ar fi trasatura fundamentala a fiintei umane?

Priveste “Domnisoara coborand scarile” a lui Picasso. Nu e nicio domnisoara, cum te-ai astepta sau cum m-as fi asteptat, doar niste linii, in mare. Unele seamana cu o scara, iar domnisoara e o simpla linie delicata, unduitoare. Nu mai conteaza chipul si asemanarea cu realitatea – ci miscarea. Flux – reflux, miscarea fiecarui individ. Nu intereseaza chipul… In orice clipa nu mai suntem ce-am fost. Timpul lucreaza. Asa ca pastram esenta. Tabloul are un mesaj clar: frumusetea urca pana la Dumnezeu si coboara.

Valoarea picturilor… e imensa… Dar unele sunt banale!

“Cea mai buna investitie e arta, ingerasi.”

E vorba de sfarsitul secolului trecut. Odata cu aparitia simbolismului, apare si o anumita revolutionare in domeniul artei. Astfel e descarcerata. Se ridica semne de intrebare, se nasc din ce in ce mai multe dorinte de evadare. Cresc in intensitate puterea, increderea, creativitatea (!) direct proportional cu banalitatile in care se transforma treptat clasicismul, romantismul… golite de forta de a impresiona. Formalul nu mai satisface artistul. Pe nimeni, de fapt.

Si asa… apar ei. Simbolistii. Totul incepe intr-o mica taverna din Paris. “Au Lapin Agile” se numeste. Ei cauta ceva nou: exteriorizarea lumii interioare.

Daca eu vin cu rima, cu ritm, in poezia formala, atunci nu ma gatuie? Ma baga intr-un corset, la naiba! :)) “Daca ala a vazut soarele negru, atunci eu de ce n-as scrie Gheorghe cu litera mica?” Ca asa simt eu. Si legat de soare… inca un exemplu de pictura ar fi “Impresii la rasarit de soare” a lui Monet – foarte criticat pentru alegerea culorii astrului: rosu aprins.

Revenind la ceva literatura, poezii, mai exact. Nu mai e nevoie de ritm, de rima… trebuie sa fie scrisa liber; punctuatia sa o puna cititorul. Avand textul respectiv, se cufunda in visare, onirism. Renuntarea la punctuatie inseamna intr-un fel dreptul muzicii interioare.

Nu mai e nevoie de contururi precise, e totul o stare a tot ceea ce a frumos; poezia atinge cotloane ale sufletului; visarea… totul vine si coboara la tine, devii doar receptor, totul e cum vrei, devine reflex interior care are baza in a sugera.

Esti ghidat fara a ti se impune. Simbolul.

Advertisements

The Secret

Un fragment dintr-o discutie cu cineva.

“Lumea asta e construita mult prea bine. Fiecare detaliu e prea bine pus la punct. Totul e perfect si la locul lui. Trebuie sa fie o forta divina care a creat totul.” imi spunea prietenul respectiv.

Si au urmat cateva secunde care m-au pus pe ganduri. Da…da, poate chiar avea dreptate. Dar sa las asta in seama acelei eu-dupa-ce-citesc-Biblia…

Pauza. Ce este fericirea?

Romanticul ar raspunde simplu si definitiv: iubirea.

“Nu cred in iubire. Pur si simplu nu cred.”

Adevarul e ca am intalnit unele dificultati in a accepta asemenea… erezie – am gandit atunci. Atunci. Acum parca incep sa cred. Si am doua ipoteze referitoare la aceasta intorsatura legata de abstracta iubire. 1. Are dreptate si face bine ce face. Sau 2. O capacitate de constrangere la un nivel neobisnuit de ridicat. Una din doua. Sau amandoua. Nu stiu.

Internetul da pe dinafara de citate, poze, poezii, poeme, carti, idei, plagiaturi, discursuri lacrimogene, drame, targedii, *etc etc* despre acest asa-zis termen, ‘iubire’. E plin de prostii. Peste tot. Nu mai cred prea multe.

Si daca nu exista?

“Totul e legat de auto-educatie.”

Am experimentat de multe ori asta. Si nu doar pe mine. Simpla curiozitate m-a impins sa testez aceasta ‘normalitate’. Distractie. Sa-mi descopar limitele  – uneori si pe-ale celorlalti, dar mai rar – si sa incerc sa le depasesc. Sa imping un pic linia mai in fata decat este.

“Doar te joci cu mintea ta. Poti sa-i impui orice. Orice.”

Si asta m-a facut sa inteleg. Rezultatul unei concentrari mult prea mari de auto-impunere. Un success.

“Uite, ca sa-ti dau un exemplu… in clasa a 5-a mi-a placut de o fata. Atunci a fost singura data cand am avut fluturasi in stomac. Dar asta pentru ca mintea noastra provoaca asta si amplifica din ce in ce mai mult senzatia pentru a-ti accentua atasamentul fata de acea persoana. Te poti atasa de cineva, dar atat.”.

S-a adancit intr-un mesaj pe care-l primise pe telefon. Am primit un ghiont din dreapta de la fostul partener de tigara. Tocmai venise de la dans si-si dadea jos sacoul. A pufnit si i-a tras o privire celui cu mesaje pe telefon. Si-a apropiat fata de a mea si mi-a vorbit la ureche ca sa acopere ritmul zgomotos al muzicii: “E beat rau de tot!”. Am ras, dar in sinea mea inca imi rasunau cuvintele “Eu nu cred.”.

Ana Marda.

Image


Amen

After a short prayer you fill up with some kind of security and continue with that confidence that somebody “up there” keeps an eye on your life – unless you are an atheist. A rebel who took a vow becoming godless; someone who straightened his fist in a battle between science and religion; a member in a congregation of the unseen with a raised eyebrow in front of the Faith and the Holy. Once you do not have a God to believe in, then you can be considered as a true independent soldier of this trifling planet. This… atheism… is somehow a religion, isn’t it? A wretched ‘religion’ rising you at a high standard of self-dependence and freedom, but full of loneliness, surrounded by the miserable reality. No Divinity. Too many rules the Bible has, you would say. Acceptable theories, I would say. No scorn for anybody. As far as atheists are concerned, not only Christians seem to take them as persons to look down on, but… what if I say no? Read my word: no. And you were strong enough to leave Him behind. Now, you are lonely in a tricky world, you can’t count on anyone else, but yourself and other insignificant human beings. I admire you.

A.M.


Convinced mysel…

Convinced myself, I seek not to convince.

O portie de Edgar Allan Poe. T.


Daniel Ivanov – Partea 2

Am ramas nemiscata. La fel a procedat si cel de langa mine. Nu riscam, in niciun caz. Ma avea la degetul mic. Mai mult ca sigur avea un pistol la el. Cu totii aveam. Nu puteam ajunge la al meu – care oricum nu era incarcat. Minunat…

Orice sursa de lumina s-a dus si ne-am cufundat in intuneric. Bratul strain mi-a apasat mai tare gura si am strans din ochi de durere. Lacrimi de spaima mi s-au prelins pe obraji. Atentia ne-a fost distrasa de femeia care a reinceput sa vorbeasca:

–          Bun… Cu cine trebuie sa ma intalnesc?… Da, da, te astept in 20 de minute… Continua…

Alta pauza… cand am profitat si l-am muscat cat de tare am putut. Nu-mi pasa daca ramaneam fara un dinte sau doi, trebuia sa scap cat mai puteam. A scos un fel de strigat silentios – cu o tenta cunoscuta? Gust de sange. Persoana si-a tras repede mana si m-am eliberat. Am pornit intr-un sprint drept in fata fara sa privesc inapoi – oricum nu avea rost. Am realizat destul de usor ca in cazul in care tunelul facea la stanga sau la dreapta, aveam sa ma izbesc cu gratie de pereti, asa ca am scazut ritmul atat cat sa nu-mi mai aud pasii. Alergare usoara. Cel din spate parea usor dezorientat, dar isi croia drum spre mine alarmant de repede. M-am abtinut din orice impuls de a ma grabi ca sa nu ma auda. Foarte bine putea sa treaca de mine fara sa-si dea seama, dar nu ma bazam pe asta…

(Din nou: continua.)

Ana Marda, a voastra.

Image


Summer time (Johnny)

 Mi se pare incredibil cum un gest – cât de mic – îți poate ridica moralul așa mult. Pentru un moment. Un gest drăguț de curaj. Simetria timpului spre direcția mea de data asta.

Sau cum subconștientul îți oferă unele momente de a evada. Te revigorează ca o ploaie de vară! Te întâlnești cu prieteni pe care-i credeai pierduți deja în amintiri, dar care te întâmpină la fel de călduros de parcă nu v-a despărțit atâta timp și nici zecile sau sutele de kilometri. Și realizezi că ți-au lipsit. Atât de mult!

Dar apoi te trezești din visul scăldat în dor. Continui totuși să vezi mulțimea de entuziaști cu eșarfe la gât, încă te plimbi de mână cu acel vechi tovarăș de sub stele, salutând și îmbrățișând nesfârșitele fețe cunoscute.

Pe undeva pe niște scări, e un mic grup din care-ai făcut cândva parte. Dați in cap în semn de salut și te grăbești la focul care se înalță spre cerul demult părăsit de soare.

Vă așezați pe o buturugă și începeți toți să cântați piesă cercetașilor: “La marginea pantei abrupte, La un han s-a oprit un străin…”.

Vizualizează obiectiv scena și nu te va încălzi cu nimic. Tot ce tebuie să faci e să privești un univers al nostru. Acest univers al prieteniei. Al înțelegerii. Al întregului. Univers care pare ireal. Pare.

Îmi ridic cele 3 degete de la mâna dreaptă și ți-o întind pe cea stânga. La gât îmi poți vedea eșarfa cu nodul prieteniei. E eșarfa universului nostru – pe care-l iubesc atât de mult.

Gata oricând!

Ana Marda. Toamna.

 


Daniel Ivanov – Partea 1

–          … niciodata. Nu… Nu, am spus! Poate ca o sa reusim vreodata, dar nu in secolul asta… Ce spui?… Atunci sa-si puna mintea aia la treaba si sa rezolve! Nu, nu, nu, nu… Nu, hai sa lasam asta… Da. Si-a facut efectul. Am obtinut fix ce am vrut. Da, va fi multumit. Razboiul va fi arma perfecta de a-i distrage pe toti… Da… A avut cineva grija de Ivanov?… Trimiteti dupa el, n-o sa aveti nicio dificultate. O sa coopereze, te asigur… Mhmm… te ascult…

Corpul mi-a tresarit usor la auzul numelui de familie al lui Daniel. Simpla lui imagine m-a invaluit si am crezut ca urma din nou sa ma pierd, dar m-am concentrat asupra tacerii care se lasase dupa usa metalica. O auzeam pe femeia din incapere cum mergea lent, facand fiecare pas cu grija cu zgomot de toc. Parca auzisem ceva… Nu eram sigura. Mi-am ridicat privirea din punctul pe care-l fixam in semi-intunericul tunelului circular. Nimeni. Nu avea cine sa fie. Era trecut de ora limita a sectorului. Da, incalcam unele reguli generale, dar trebuia sa aflu care era treaba cu amestecul lui Daniel in povestea asta.

De data asta, am fost sigura ca am auzit ceva, dar mult prea tarziu. Gura mi-a fost acoperita de un brat puternic din spate. Pana sa am vreo reactie, am fost smucita la pamant si lipita de peretele rece. In cea mai mare liniste totusi… Tremuram toata. Tocmai fusesem descoperita afara dupa ora limita SI tragand cu urechea intr-unul din coridoarele interzise. Dar vorbeau despre Daniel! “De ce iti pasa?” mi s-a adresat vocea interioara. Dar… dar… Cel care ma tinea m-a strans mai tare si am revenit la realitate. Apoi m-am gandit mult prea lucid ca inca eram in viata.

(To be continued… Scuzati: va urma*. Nu stiu engleza.)

Maria Marda

Image


Două numere și un pulover galben

Greseala, dupa greseala, dupa alta greseala si, vai, cred ca pot sa prevad ca urmeaza si alte greseli – destule. E fascinanta teoria dezvoltata de niste filosofi: teoria coincidentei. Dar, desigur, nu o sa ma avant in asemenea discutii pentru ca e o posibilitate mult prea ridicata sa o dau in bara, cum, am inceput déjà sa ma obisnuiesc, ca fac. Unde vreau sa ajung e ca parca toate apar gramada, asa deodata, si te distrug incet, se asigura ca te secatuiesc de orice urma de vitalitate de care te bucurai.

Si e acel stereotip. Gandul ca atunci cand vei fi ‘mare’ (adult, cica), o sa fii alt om, o sa te caracterizeze un grad ridicat de seriozitate si maturitate, dar… nu. Nu va fi asa. O sa fii déjà trecut prin multe si asta o sa te mai destepte putin, dar intr-o masura destul de mare vei ramane tot… tu. Adevarul fiind spus, cred ca voi ramane la fel de imatura si nu ma voi opri din facut greseli – din nou si din nou si din nou. Si e si mai greu cu aceste… schimbari. Pentru ca vin mult prea multe si intr-un timp prea scurt. Intr-o singura zi, totul se poate intoarce cu susul in jos. Sau in cateva zile, o saptamana, etc. Si la un moment dat nu mai faci fata sau cedezi din prima, dar nu e alegerea corecta. Trebuie sa-ti repeti: “Sunt puternic.” sau, sau… “Pot face asta.” sau, sau ambele sau orice care sa te incurajeze. Si sa nu uiti niciodata ca nu esti singur. In cazul in care vrei sa fii singur, fa-o – indeparteaza oamenii care vor sa-ti fie sprijin, dar in viitor sa te consideri norocos sa-i mai ai alaturi.

Si mai e o problema care ma roade de ceva vreme si continua parca din ce in ce mai rau: de ce nu exista egalitate? Gen… dreptate adevarata. Fara favoruri, fara a purta pica, fara invidii, ci doar recunostinta pentru acel cineva care-ti este inferior si respectul cuvenit – macar putin. Da, este cu cateva trepte mai jos decat tine, dar respectul tot trebuie sa existe, mai ales daca respectivul ti-l ofera. Poate nu e trecut prin aceiasi ani si in niciun caz nu detine paranoia specifica acelor oameni dintr-un anumit domeniu. Si totusi? La ce ajuta aceste gesturi lipsite de ratiune si gandire? Oftica? Suparare? Din a mea parte e dezamagire si alte simtiri mai marunte, dar totusi. Alta asa-zisa “insusire” nemaipomenita cu care m-am intalnit, a fost o ignoranta intentionata si atat de rece incat ma cutremuram in sinea mea. Imi mai pun cateodata intrebarea daca exista antipatie fara motive pentru o persoana. Altfel, as vrea o explicatie. Dar respectiva persoana poate considera ca a castigat. Nu o sa-mi bat capul, mai ales ca ea a avut grija sa-mi spuna tare si clar ca sunt pe o lista neagra. Din pacate, nu pot sa evit. Doar sa stau cuminte in banca mea si – de acum inainte – sa invat sa tac.

Si cred ca e nevoie de niste timp.

Dar tu, cititor, nu trebuie sa-ti faci atatea griji cand ai o problema. Tu trebuie sa fii puternic. Nu trebuie sa lasi pe oricine sa-ti influenteze parerile, altfel ar fi un haos total. Capul sus! Pieptul inainte! La fel si privirea. Ramai distant si rece fata de cei care sunt distant si reci cu tine. Ei nu merita. Du-te acolo unde ti-e cald si bine. Si ramai acolo. Nu le arata celor din jur ca te apasa ceva. Vei fi considerat slab, chiar daca nu esti. Pur si simplu asta e natura umana. Fie ca vrem sau nu. Dar o luam in jos rau de tot.

Probabil ca voi fi catalogata drept o negativista incurabila, dar am momentele mele. Va rog sa nu ma judecati prea aspru.

Maria Marda.


*Învârtindu-ne în cerc*

Tare as vrea sa nu generalizez subiectul asta… E vorba de o perioada particulara de care nu sunt chiar sigura ca mai accepta posibilitatea unei cai de retragere. Cu toata forta inainte! Si totusi…

Voi vorbi cu tine, cititor. Poate… poate te regasesti macar putin in ceea ce spun pe-aici. Mult, mult si fara rost…

Te-ai gandit vreodata ca… o luam inapoi, dar cu toate astea, in fata? Ca ajungem la un punct culminant si apoi coboram usor-usor si ajungem, practic… de unde am plecat. Si asta ma intristeaza enorm. Pentru ca incepi sa te mai intrebi daca mai are rost sa incepi ceva daca tot castigul va fi ca o saritura: in sus, apoi revii inapoi la nivelul pamantului. Adica nul. Zero.

Tu, tu… Cu tine vorbesc. Poate tu esti acea exceptie pe care am pomenit-o intr-un fel sau altul mai devreme. Deci: tu. Ma cunosti? Ma mai stii? Iti mai amintesti un inceput? Nu un inceput, ci inceputul.

Intoarce-te putin acolo si fa un raport cu momentul asta. Analizeaza si fii uimit – ca mine, de altfel – cat de mult se aseamana. Situatii – nu identice, ar fi o greseala sa spun asta – similare. Cat de repede ne indreptam spre acel zero – sau 2 pi.

Nu…? Nu-ti mai amintesti? Deja am ajuns la acel capat? Ai uitat? Da… Da? Sunt sigura ca mai stii cum erai inainte. Ai facut cale intoarsa. Si asa ne instrainam, mai mult sau mai putin. Sincer, as vrea sa pornesc intr-un hike. Stii tu… drumetia cercetasilor. As vrea un hike. Vreau sa… gasesc ceva. Nu stiu sigur ce. Sau poate ca mi-e greu sa fiu sincera cu mine insami. Sau cu tine. Nu, cu tine sunt sincera intr-o anumita limita. Nu mint, doar ocolesc atat cat sa… Cat sa.

Nu stiu, probabil ca influenta multiplelor ore de matematica isi face in sfarsit efectul. Pot sa admit ca vad un cerc. Mh… faimosul cerc trigonometric! L-am strabatut. Au avut loc evenimente simetrice. Aproximativ simetrice. E vorba de putina perspectiva. Si sa te incalti cu ghetele mele.

Am o rugaminte pentru tine.

Te rog…

Ana.


Doi magneti

Lasand totusi la o parte unele subiecte mai sumbre, am avut ocazia sa fac niste comparatii intre doua persoane. Doua persoane care se inteleg excelent si sunt extraordinare. In ultima vreme am realizat cat de diferite sunt. Poate chiar asta e, nu? Ca sa fac o paranteza, in neincetata mea joaca de-a astrologia, am dat peste un fragment de care nu ma pot desparti pentru ca defineste destul de bine relatia mea cu una dintre cele mai dragi prietene din viata mea. “Pesti si fecioara – ati incercat vreodata sa apropiati doi magneti?” Da… m-am jucat mult cu exprimarea asta si s-a adeverit de cele mai multe ori. In cazul acestei “surori”, suntem ca doi magneti de poli opusi. In alte cazuri… alte cazuri. Nimeni nu e obligat sa placa pe cineva. Si ma tot intreb: daca ei doi sunt atat de diferiti cum se pot intelege? Atat de diferiti…atat de diferiti…incat se completeaza perfect. Oare asta e cheia?

Cred ca e un adevarat dar sa ai un prieten de atatia ani. Si ceva imi spune ca o sa mai ramanem asa destul.

16 ani, in sfarsit, nu, pitico? Te iubim mult!

Ana (Maria) Marda.