Monthly Archives: July 2014

Acel moment – școala.

Acel moment de luciditate ciudata, cand te trezesti in clasa, in banca, mestecand – rumegand* – la o guma cu gust de mult dus si leganandu-te pe scaun plictisit.

Probabil ca profu’ spunea ceva caruia nu-i gaseai absolut niciun folos, probabil ca scriai ce dicta – sau poate ca nu. Probabil ca nu-ti prea pasa. Nici nu urma sa citesti chestiile alea – daramite sa le mai si inveti! – sau poate da… pentru amarata de nota ca sa treci la materia aia. O, da. O rugaciune la Sfantu’ Cinci, cateva propozitii recitate ca papagalul si – voila! – ai trecut!

Asa merg lucrurile, nu? Ideea e sa treci, nu sa-ti ramana ceva in cap? De ce? Ca sa scapi si… sa scapi. La generatiile astea, la toate generatiile DE FAPT, sunt probleme mai importante si frecvent intalnite de care scoala s-a cam sfiit sa le aduca in discutie. Scuza cum ca n-ar avea legatura cu niciunele din materiile studiate pare destul de convenabila, nu? Desigur…

Avem nevoie de educatia oferita – adevarat – dar… e nevoie de nitel mai mult. Un pic de educatie nonformala.

Sistemul asta s-a ocupat vreodata de problema copiilor care pleaca de capul lor si pe care-I doare-n 14 de ce lasa in urma? Dar despre viitorii membri ai Alcoolicilor Anonimi? Sa mai pomenesc ceva despre aia care vor hoinari de-a lungul gratiilor de fier intr-o camera rece si jegoasa?…

Sa aiba atata influenta si vestitii 7 ani de-acasa? Foarte posibil. Legat de asta, scoala nu are atata forta, dar totusi… de-a lungul a pe putin 12 ani (pentru o persoana normala) ne petrecem o gramada de timp modelandu-ne in cladiri care ne devin atat de cunoscute incat se tansforma intr-o alta “casa”; alaturi de persoane care ne devin alta “familie”. In casa si alaturi de familia originara ne modelam unii pe altii si pe noi insine. De ce n-am face-o si la… scoala?

Destula descarcare pe seara asta.

P.S.: n-am fost prea inspirata sa aduc in discutie scoala pe timpul vacantei, ha? :))

P.P.S: totul e doar o parere.

Ana Marda.

Advertisements

Simțim.

Suntem niste ciudati. In miliardimea noastra ne-am impartit fiecare in grupulete care mai de care mai divizate in si mai multe grupulete care la randul lor sunt si ele formate din alte grupulete si mai mici si… tot asa. Pana ajungem la cel mai micut adorabil grupulet: persoana individuala. Suntem niste ciudati, din nou. Atat de diferiti. Chiar asta ne face sa ne asemanam atat de mult. Felul in care toti incercam sa ne strambam intr-un fel anume sau porcariile pe care le desenam etc.

Si ce-mi place cel mai mult la cineva nu e culoarea ochilor, hainele sau fanteziile pe care le are – la naiba! :)) E vorba de atmosfera emanata de el – sau ea. O persoana imi inspira mult prea multe ca sa le pot contura macar. De la neincredere la inocenta; de la ganduri catifelate la imaginea unei stanci taioase; de la dorinta la timiditate. Uneori, pot asocia pe cineva cu gustul cafelei sau cu mirosul de cocos. Sunt atatea simtaminte care se strecoara in inconstient. Atingerea unui fulg, agitatia unei furtuni, ametitorul miros de vanilie sau poate gustul intepator de scortisoara, caldura unei culori, intimitatea unei priviri, lumina unui blitz – da, am scris “blitz” -, sunetul de vioara. Cineva ma trimite mereu spre un cuvant. Sau spre numele unei firme, prelingerea unei lacrimi ori pana si senzatia de sufocare.

Toate astea le simtim toti fata de ceilalti si… de ce nu si fata de noi insine?

Pe tine te cunosc. Ma faci sa simt mult mai mult decat o simpla senzatie de mult familiara. Ma faci sa simt un cantec. Nu-l pot canta, nu inteleg niciun cuvant, nu pot deslusi nici macar o nota. Stiu doar ca totul se leaga perfect si… toata piesa asta te defineste numai si numai pe tine. Tu? Esti… cineva pe care pretind ca-l cunosc. Stii tu… genul ala de “cateva discutii”, ganduri – “imi place cum petrecem timpul” -, poate niste incurajari, complimente, timp care trece, iar cantecul infloreste pe parcurs…. Prietenie.

Unele piese sunt scurte – cateva ore sau zile. Nu prea sunt genul meu. Mizez pe cele lungi, de ani intregi, cu adevarata valoare. Lungi si placute, atat de lungi si placute… Ar fi pacat sa se termine.

A. M.


Confesiune tulbure de noiembrie.

Uneori se intampla mult prea multe lucruri. Uneori mintim… “Am facut-o spre binele tau. Erai atat de trista si singura…”

Am inteles… Era vorba de putin timp. Nu mult. 2-3 saptamani, o luna – nesemnificativ. Din Mart pana-n Prier. Numaram trecerea zilelor cu atata inflacarare, aveam din nou un scop, chiar daca era vorba de insiruirea unor zile ca margelele dintr-un sirag.

*Acum voi gresi…*

Dar apoi am cazut. M-am simtit impinsa intr-o fantana de fix persoana de la care nu m-as fi asteptat. Neincredere. Asta incepea sa mi se strecoare. Peste tot. Cadeam usor – modul slow motion. Doar o adiere care-mi mangaia trupul gol si frant in fata tradarii. Viteza crestea si vantul ma biciuia. Pielea imi era crustata usor, zgarieturile se largeau cu fiecare zi scursa, saptamana… luna…

Vedeam cum picaturile de sange ramaneau in aer, parca le lasam in urma. Cadeam. Nu trebuia sa ma obisnuiesc.

Mai stii de martie? Dulcele martie… Cand totul parea atat de lipsit de sens, dar faceam, faceam orice numai ca sa-mi uit amarul egoist. Februarie tot in ceata. Nicio banuiala, in ciuda indiciilor, atator semne care sa ma duca acolo. Atatea replici, discutii si apropo-uri. Dar pe-atunci eram si mai absorbita de propria durere. Pe ianuarie il asteptam cu zapada, dar totul a fost la fel de gol cum ma simteam pe atunci. Cenusie – o luna cenusie lipsita de orice emotie, mustind de minciuni. Ajungand la decembrie, lucrurile au decurs nu cu mult diferit. Zidul era tot acolo, mult mai gros, inalt si rece. Mult mai vizibil. Stiam ca era oricum numai nu bine. Problema eram eu. Nu stiam cum sa fac un echilibru. Imi pare rau…

Sangele imi ingheta treptat. Doar o statuie inerta intr-o cadere libera. Eram in decembrie, aproape de jumatate. Avea sa se temine…

“…noiembrie…”

Stai. Ce?

.

Brusc aveam…

Nu.

Brusc am o presiune in cosul pieptului. Se ridica pe gat in sus si ochii incep sa-mi arda. Nu-mi curg lacrimi. N-o sa plang. Macar de data asta voi ajunge la un final. Nu credeam…

Noiembrie. Eram prea fericita ca sa ceva – orice. Atat.

Nu te condamn. Nu pe tine. Condamn umbra neagra, sireata arta a ascunsului, a prelingerii. Condamn nenorocitele secrete. Condamn naivitatea incapatanata care nu ma paraseste si increderea oarba in altcineva. Condamn acea prima secunda de octombrie cand ai fost prima persoana care a stiut. Imi condamn intreaga fiinta. Ma condamn pe mine.

Cad in apa cu toata forta si ma destram in bucatele. Oare am ajuns la final sau voi continua sa ma scufund? Ce zici? Sau imi spui altadata?

Ce-am fost inainte sa tulbur apa rece de noiembrie?

Ce-am fost pana sa ma umplu de rani si sange?

Ce-am fost pana sa fiu secatuita de incredere?

Ce-am fost inainte sa mor?

A. M.