Confesiune tulbure de noiembrie.

Uneori se intampla mult prea multe lucruri. Uneori mintim… “Am facut-o spre binele tau. Erai atat de trista si singura…”

Am inteles… Era vorba de putin timp. Nu mult. 2-3 saptamani, o luna – nesemnificativ. Din Mart pana-n Prier. Numaram trecerea zilelor cu atata inflacarare, aveam din nou un scop, chiar daca era vorba de insiruirea unor zile ca margelele dintr-un sirag.

*Acum voi gresi…*

Dar apoi am cazut. M-am simtit impinsa intr-o fantana de fix persoana de la care nu m-as fi asteptat. Neincredere. Asta incepea sa mi se strecoare. Peste tot. Cadeam usor – modul slow motion. Doar o adiere care-mi mangaia trupul gol si frant in fata tradarii. Viteza crestea si vantul ma biciuia. Pielea imi era crustata usor, zgarieturile se largeau cu fiecare zi scursa, saptamana… luna…

Vedeam cum picaturile de sange ramaneau in aer, parca le lasam in urma. Cadeam. Nu trebuia sa ma obisnuiesc.

Mai stii de martie? Dulcele martie… Cand totul parea atat de lipsit de sens, dar faceam, faceam orice numai ca sa-mi uit amarul egoist. Februarie tot in ceata. Nicio banuiala, in ciuda indiciilor, atator semne care sa ma duca acolo. Atatea replici, discutii si apropo-uri. Dar pe-atunci eram si mai absorbita de propria durere. Pe ianuarie il asteptam cu zapada, dar totul a fost la fel de gol cum ma simteam pe atunci. Cenusie – o luna cenusie lipsita de orice emotie, mustind de minciuni. Ajungand la decembrie, lucrurile au decurs nu cu mult diferit. Zidul era tot acolo, mult mai gros, inalt si rece. Mult mai vizibil. Stiam ca era oricum numai nu bine. Problema eram eu. Nu stiam cum sa fac un echilibru. Imi pare rau…

Sangele imi ingheta treptat. Doar o statuie inerta intr-o cadere libera. Eram in decembrie, aproape de jumatate. Avea sa se temine…

“…noiembrie…”

Stai. Ce?

.

Brusc aveam…

Nu.

Brusc am o presiune in cosul pieptului. Se ridica pe gat in sus si ochii incep sa-mi arda. Nu-mi curg lacrimi. N-o sa plang. Macar de data asta voi ajunge la un final. Nu credeam…

Noiembrie. Eram prea fericita ca sa ceva – orice. Atat.

Nu te condamn. Nu pe tine. Condamn umbra neagra, sireata arta a ascunsului, a prelingerii. Condamn nenorocitele secrete. Condamn naivitatea incapatanata care nu ma paraseste si increderea oarba in altcineva. Condamn acea prima secunda de octombrie cand ai fost prima persoana care a stiut. Imi condamn intreaga fiinta. Ma condamn pe mine.

Cad in apa cu toata forta si ma destram in bucatele. Oare am ajuns la final sau voi continua sa ma scufund? Ce zici? Sau imi spui altadata?

Ce-am fost inainte sa tulbur apa rece de noiembrie?

Ce-am fost pana sa ma umplu de rani si sange?

Ce-am fost pana sa fiu secatuita de incredere?

Ce-am fost inainte sa mor?

A. M.

 

Advertisements

About Ana

Voci, numai voci View all posts by Ana

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: