Monthly Archives: September 2014

Iertare onirica

(Un drum de munte pietruit. Negrul nopții străpuns de farurile câtorva mașini care mergeau încet, alături de oameni înfrigurați. Eram și eu acolo. Nu-mi puteam aminti în ce scop înaintam. Nu vedeam prea mult, eram îngrozită de ce ne pândea pe ascuns. Simțeam ceva malefic în umbrele negre. Tu erai în mașină, chiar în spatele meu. Asta îmi dădea o mai mare liniște, din nou nu știu de ce.)
La scurt timp totul a luat o altă întorsătură; scena s-a mutat într-o… piață. Totuși nu era una banală, ba din contră. Scăldată într-o lumină aurie care sfâșia negura nopții. Și plină de tarabe de flori. Peste tot. Numai și numai flori de toate culorile.
Știam încotro ne îndreptam, rămăsesem un grup restrâns de cunoscuți. Ocoleam piața. Nu mă interesa câtuși de puțin piața, cât o făceai tu. Tot ce făceam era să te privesc, să te văd cum refuzi să te uiți la mine, să-ți simt ignoranța înțepătoare. Așteptam.
Ți-ai întors fața spre mine și mi-ai zâmbit acru, apoi ai luat o înfățișare impasibilă. Insensibil și supărat. Acum eram doar noi doi într-o mare de străini. Curajul prezent doar în nopțile onirice m-a împins să-ți vorbesc. Vinovăția și tristețea m-au impboldit să insist refuzului tău de a-mi a acorda măcar un strop de atenție.
Într-un final îmi vorbeai, ochii căutând un punct în față.
“Nu poți iubi două persoane în același timp.”
Te îndepărtai scârbit de tăcerea mea.
Au urmat ore confuze, înghesuite în secunde sufocante în care pur și simplu gândeam. Te vedeam pe un fundal vag și colorat. Îmi ascultai firul gândurilor.
Dar ce spuneam? Mă domina doar tristețea vocii din capul meu pe care n-o puteam înțelege. Tu o auzeai. Ai ascultat până nu mai era nimic de zis.
Într-o clipă ne aflam în mijlocul paradisului înflorat. Doar noi doi într-o ploaie de culori. N-ai scos niciun cuvânt. Nici eu. Gândurile tăceau și ele. Ai ridicat un trandafir dintr-o vază și mi l-ai dat. Căldura aurie ne-a împrejmuit într-o fericire irațională.
Mi-ai luat ambele mâini și ne-am lăsat conduși de un vals lent , lipsit de sunete, lipsit de orice din jur, doar muzica sufletului.
“Te-am iertat.” mi-ai șoptit în treacăt.
“Mi-a fost dor de tine.” am gândit.

***
Realitatea dură a zilei e resimțită cel mai puternic dimineața.

Ana.


Nostalgie tipica de toamna.

Au început să cadă castanele… A început să șoptească vântul… A început o ploaie rece.

Cred că vine toamna.

Afară e o atmosferă tristă. Străzile goale își fac loc printre blocurile lipsite de culoare. Vântul vine, vântul se supără, ne biciuieste când apucă.

Soarele – Iubitul Soare! ar striga unul din amanții verii – nu ne mai mângâie cu aceeași pasiune sălbatică, pasiune radioasă din adâncul inimii. E încă aici, stă de veghe, dar raza aurie se subțiază din ce în ce mai mult. Nu părăsește niciodată pe nimeni, deși uneori îmi dă impresia că dispare fără urmă, fără niciun semn, scufundat într-o mare groasă de nori. “Dar noaptea?” Noaptea îi pune la încercare loialitatea. Amurgul e doar o pictură haotic de armonioasă pe cerul nud. Un scurt gând provocator de amor trimis către noi de la astrul inocent. În zorii zilei, se întoarce – mereu.

Dar acum? Amenință să se evapore încetul cu încetul, odată cu verdele frunzelor și gingășia firului de iarbă.

Au început să cadă castanele…

Chiar și aici, în micuțul orășel Drăgășani se resimte o nostalgie cutremurătoare, atât de familiară și plăcută într-un mod trist. Pentru mine, toamna nu înseamnă că începe școala, vin zilele orașului sau ziua mea – pff. Toamna adun castane – trăgând cu ochiul pe furiș spre cerul infinit, tânjind după un mic semn de afecțiune de la El…

Îmi tot repet de la o vreme: Soare…

A voastră,

Ana Marda.