Ecouri iernatice

snow flower

Flori de zăpadă

Un mugure s-a ivit azi, în fine de toamnă, la mângâierile dulci ale soarelui viclean, nemilos în fața morții viitorului fruct al vieții. Alb și pur pe dinăuntru, zemos și dulce; cu înveliș roș, neatins de păgâni. Căci nu a fost și nu va fi.

Mâine, pare-mi-se, o să ningă – așa mi-a spus acest străin ce îmi tot frământă nopțile – dormite, nedormite. Acest străin curios ce nu-mi dă pace, al cărui mister și magnetism mă înfioară. Mintea-i răsună până în străfundurile celor mai adânci goluri și mă vreau tot mai rece, tot mai închisă, mă risipesc. Fiindcă nu l-am chemat niciodată, dar el stăruie să se apropie și să-mi șoptească… Să mă înnebunească cu ce nu am certitudinea că există sau că va exista. ”O, tu, preafrumos Adonis, vino și-n astă seară sub razele palide ale lunii!”  ”În zori, fulgi grei îți vor încorona creștetul.”  Ah, cariad! De ce să ningă mâine când ar putea înflori cerul în mii și mii de stele? El mă învăluie în calde flori de zăpadă. Dulci flori de zăpadă! Dulce vis ce mă părăsești!

Simt acel mugure de dorință, cel ce nu a fost și nu va fi.

Ninsoarea de mâine pe care a prezis-o, îl va ofili și va dispărea pentru totdeauna.

Simt dor. De ce nu a fost și nu va mai fi…

(15nov2015)


little byrd

Păsări [fragment]

Păsările de zăpadă îi zăresc frumusețea atică și se zgribulesc de plăcere.

”O, tu, preafrumos Adonis, nu ne fredonezi încetișor un cântec? Căci se vede crivățul în zare și mâine poate n-om mai fi… Vrem să-ți auzim glasul celest, căldura care mâine poate n-o mai fi…”

Atunci Adonis cântă. Vocea-i angelică din ceruri smulsă topește fulgii ușori ce vor să-i atingă pielea… și, în plină fericire edenică, păsările se prefac în ninsoare. Cât de gingașe, cât de plăpânde! Nu mai sunt, nu vor mai fi…

O lacrimă i se prelinge pe obrazul palid.

Eterne.

(16nov2015)


Înstrăinare

Pesemne că a uitat drumul înapoi spre ceruri. Așa se face că rătăcește de atâta vreme prin visele celor ce-l cheamă. Dar el oare să ne cheme în visele lui?… ”Nu-ți mai pot zări chipul!”

Care să-ți fie scopul în astă lumea ce nu-ți aparține?

(17nov2015)


snow tree

Basm

(Cerurile îl cheamă, dar el nu aude. Îi străluce chipul și îi cântă glasul. ”Câtă izolare, câtă îngrămădire! Atât de mulți, atât de singuri! Există – dar nu cu vreun folos. Eu rătăcesc zadarnic? Nicidecum. Le privesc neputința-n fața vremii ce-mi este distracție, fățărnicia cu care se trădează, mândria, trândăvia, desfrânarea și atâtea cusururi cât nu mi-ar ajunge eternitatea să le înșir…”)

Într-o zi, un murmur îi ajunge, despre-o mare-mpărăteasă; cum se zice că-i plăpândă ca o floare, cu obraz trandafiriu și grai de privighetoare – o preafrumoasă fecioară.

Astfel, pleacă spre a o găsi. ”Fi-va ea…?”

Noaptea, sub un tei, luna albă ocrotește cei doi îndrăgostiți. Ea îi spune că-l iubește, el ascultă, tot mai rece; trece o secundă, iar părul i se-albește, trece un minut, mâna i se-asprește. O străină veche – parcă o cunoaște – ”Unde ești, iubite?” întreabă, căci ea nu mai vede.

Privește cu ironie și regret, stafia unui chip ce în altă vreme ar fi fost perfect.

”Frumusețea ta, femeie, este trecătoare! Ființa mea, pe de altă parte…”

Și pleacă-ntr-o clipă lăsând-o sub pământ, căci timpul, pentru el, e ca o stâncă-n vânt.

Fulgi grei cad peste mormânt.

Ecoul unui gând: ”Fi-va ea?”.

”În niciun chip.”

(18nov2015)


mormânt… mormânt…

ploaie…

Delir

Ți-e frică de întuneric?

Țipăt. Îi deschid larg în întunecimea odăii. Ochii. Obloanele sunt trase și ușa zăvorâtă, dar mă cuprinde o spaimă nebună, lipsită de orice rațiune. Nu știu ce să fac, căci să ies din păturile, care mă sufocă, e cu neputință. Simt că mă pândește ceva sub pat și mă întorc pe spate, dar parcă o dihanie mă privește dincolo de geam, în ploaia stăpânită și măruntă.

Ți-e frică?

Voci.

Închid ochii, vreau să mă potolesc, să dorm iarăși, dar imagini înfiorătoare îmi năvălesc în minte și sfârșesc de fiecare dată cu ochii în tavan, pierdută în vagi stafii ale unor coșmaruri. Mi se pare că aud scârțâituri ale podelelor și mă tem de umbrele mișcătoare; gândaci slinoși îmi mișună pe față și printre degetele reci; cineva zgârie nervos tocul ușii… Sunt convinsă că nu mai prind zorii zilei. Inima îmi bate din ce în ce mai tare; la somn nu mai sper. Simt o teroare grozavă ce-mi provoacă o stare hipnotică și delirantă. Lipsește… lipsește…

lacustra

Ți-e frică de întuneric?

De ce plouă? Nu e frig… Doar plouă mereu, totul e ud, mor îmbibată, e ud, e moale

Niciun fulg…

Gândaci, teamă, negru, ploaie, umbre, unghii, frică, mizerie, urme, pete, pudoare, înec, zgâriat, scârbă, sufocare, opiu, somn, delir,

TEROARE

(27nov2015)


Nocturn

El auzi târziu… târziu… Când luna fu acoperită de nori grei, de plumb. Decembre se apropie plângând,

Cu nopți lungi… lugubre. Și fu cuprins de alean; vedea încețoșate forme – moina îl surprinse așteptând…

Decembre-l îneacă plângând.

(29nov2015)


”Deși, cu iarna care-a trecut
Poate părea c-am murit –
Șivoaie se duc din grele zăpezi…
Cîntări, și cîntări m-au trezit.” – Curaj, George Bacovia

(30nov2015)


Destul

Îmi făgăduia în fiece miez de noapte, cu credință brutală aproape, că nu mă va părăsi… Adeseori crivățul ne îngheța degetele și ne adânceam în beția mirosulului de flori de lună.

Acum totul e searbăd, monoton, gri. Voința-i puternică, dar lipsa prea lungă. Eu sunt doar o fiică a ninsorii… cu urme de nimb degradat.

E de-ajuns. Am așteptat destul.

”Adonis…” îmi zic îngândurată.”Te-am uitat!”

(12dec2015)


snow loner -2-

În zori, fulgi grei îți vor încorona creștetul

O, nicicând n-ai fost mai opacă în simțiri și mai zărăstită-n astă viață!

Nu-mi tăgădui existența căci am coborât anume să-ți lecuiesc adâncile răni cu care Cerurile te-au lăsat. Tu ești a mea consoartă ce poartă blestemul greu al exilului într-o viață de mort… Să pribegești sub batjocura Cerurilor nu voi îngădui – de vei voi ori ba. 

Ieri erai a mea, azi ești om… dar vine-va momentul când moartea mi te va înapoia în brațe și ne vom topi iarăși în sărutări dulci. Lanuri de flori de gheață vom cutreiera, cascade de cristal ne vor ocroti și ninsoarea în locuri nemaiîntâlnite ne va îndruma. Cerurile vom răzbi!

Aștepta-voi zorile să-ți mângâi părul moale, să cântăm în viscol și ger.

Iubire vecinică-ți port, iubito!

(22dec2015)


Cariad

snow affairMai aprig ca o nălucă mi te arăți!

Mai pătimaș ca înflorirea cerului într-o noapte de amor,

mai presus ca orice eon

și totuși mai smerit ca Moise,

îngenuncheat în mărăcinișul inimii unei simple fiice a ninsorii…

Să mai fie aievea astă iubire ce mă înfioară? Căci Armindenul e atât de aproape și mă tem… că trupul mi se va topi și-ți voi umezi buzele, ochii, fața.

Ah, cariad… cât mă tem să nu-ți umezesc buzele, ochii, fața…

(27dec2015)


Epilog

Avu o moarte ușoară, dar nici pe departe în apropierea zilei de Arminden. Adonis o urmări cu aceeași dragoste în ochii umezi până la cea din urmă-i suflare. Împăcată, la finele unui blestem ceresc, își permise un surâs când ultimul bucium al vieții i se stinse. Era iertată…

“Și două umbre pe zăpadă
Se prind și se sărută-n ger,
Alunecă din nou și pier.

Și unde-i moartea să ne vadă?
Și ținem globul, să nu cadă,
Cu fuga noastră prin eter.” – Fior, Marin Sorescu

(13feb2016)

Ana.

Advertisements

About Ana

Voci, numai voci View all posts by Ana

5 responses to “Ecouri iernatice

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: