Scrisoare – Oglinzi paralele

”Dezlînările din vis, scamele din starea de veghe – toate îmi intră în ochi când stau cu fața la perete.”  (Domnul Sorescu M.)

laud pianist

Drăgășani, 24 Februarie 2016

Dragă X,

Într-un acces de insomnii, m-am întors să-ți scriu. O mare parte din vreme o petrec netrăind, ca un somnambul ce se lasă purtat de cele mai adânci halucinații, speriat de dihăniile din spatele său ori acaparat de senzația de plutire de dedesubtul vreunui vis.

Mă gândesc uneori: cum să mă confrunt cu neagra desfigurare a rațiunii – să lovesc noaptea! Cum să-i învinețesc ochii așa cum mi i-a lăsat ea mie; cum, din negrele-i gingii, i se lungesc dinții de care aș trage cu un clește până li s-ar smiorcăi rădăcinile înnodate. N-ar îngreuna Pământul? Ne-am îndepărta poate cu o orbită, două de Soare. Cum să o reduc la tăcerea la care tânjesc în fiece noapte și deci, pe scurt, cum să o despui până la purul întuneric? Nu e crunt că nici măcar nu o pot vedea, nu o pot atinge?… O ascult doar. 

Nu mai gust. Nu mai văd. Cred că am orbit. Mi s-a zgâriat retina de țipetele veacurilor. Culoarea, vai!, mi s-a scurs până la tălpi și a fugit mâncând pământul, întocmai ca Rebeca – o știi? -, adoptată de familia Buendia – doar un veac, un veac fără speranță de singurătate. Doctorul mi-a cusut pupila – mai era puțin și se rostogolea pe pomete în jos până în vreun șanț jegos ori, mai rău, ca jucărie pentru pisici! A urmat să îmi lipească un plasture la cap și pe limbă. Nu mai puteam gândi, prin urmare am luat plasturele și l-am ascuns sub pat. Limbă nu mai am; am dat-o la schimb unui surdo-mut perfid pe o ureche în plus. Asta ieri.

Azi am mirosit numai a boală, deși nu am simțit-o. Cred că am ascultat prea mult noaptea. Uneori morții suflă malarie, deși nu respiră. Aș reuși și eu să trăiesc o veșnicie? Ori mi-aș da duhul încercând? De aș eșua, cine mi l-ar păstra într-un borcan?

Lumina se filtrează greu prin obloane. La fel și gândurile mele. Ori mi se încâlcesc în păr, se lovesc de piticii din colțurile camerei, mai ales când respirația îmi miroase a boală… Atunci alerg pe acoperișuri, alunec cu îngerii pe țiglele înzăpezite iarna, și vin acasă târziu, mirosind a fulgi albi și a frig înghețat. Mirosind a fulgi înghețați și a frig alb, o molie prăfoasă pradă noaptea de emoții și mi le vâră în pat, sub pătura cerească. Eu, îmbibată în Laudanum, mă las învăluită de aripi moi ce mă trag tot mai aproape de dialogurile morților.

Uneori mă zgudui gândindu-mă că la sfârșitul zilelor mă voi urca într-o barcă și voi vâsli printre nori spre marele Astru de la capătul bolții cerești, iar când va fi senin, voi stărui printre firele fierbinți de aur topit, de grijă să nu cad pe pământ din nou. 

Azi n-am mai scris despre tine. Ești la capătul unui drum iluzoriu pe care m-ai rătăcit. Nu e frumos? Să te lași găsit de Steaua de Nord pierdut între ocean și nori? Ferestrele tale au vedere la marea adâncă, albastră și tulbure. Să mă las găsită de Steaua de Nord, pierdută în nisipuri învolburate de acvatic? Uneori mă înec inevitabil în vârtejuri.

În rest, tot ce fac ziua este să zbor; din ce în ce mai departe.

A nimănui cu dragoste, Ana.


Prima parte aici: Unsent Letter

A doua parte: Inception of burning paper

Advertisements

About Ana

Voci, numai voci View all posts by Ana

7 responses to “Scrisoare – Oglinzi paralele

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: