Capitolul 1: Vânător

Cu toții ascundem ceva în spatele acestor măști -secrete, nebunie, sete de sânge, ură…speranță. Un lucru e cert: cu toții ne dorim glorie. Am fost prinși în acest joc al morții din care se spune că doar cei puternici vor scăpa cu viață și pe aceia îi asteapta un loc alături de Zei. Nimeni nu știe cine este, sau cine a fost. Tot ce știe fiecare este că trebuie sa supraviețuiască pentru a afla.
– Țintă localizată. Ești gata?
– Pregătită, răspund.
Îmi iau ochiul din lunetă, pășind încet în spate. “Trăieşte!”. Asta e tot ce contează.
Îmi iau avânt si pătrund prin geamul pe jumatate spart, lăsându-mi trupul sa cadă în gol. Simt bătăile puternice ale inimii mele, în timp ce adrenalina imi curge prin vene. Vocea din cască revine:
– Cât mai multă vărsare de sânge.
Aterizez pe un morman de vechituri. Îmi scot cuțitul din cizmă și mă avânt către primul gardian. O mișcare rapidă a mâinii și cade răpus, până să apuce să-și scoată arma. Mă ascund în întuneric , îndreptându-mă spre Cutie. Cinci siluete o apără, ca de obicei. Doi bărbați patrulează, alți doi par să discute. Ultimul fumează, verificand mașina. Cred că e timpul sa termin și aici. Prima țintă cade răpusă de un glonț tras din cea mai nouă achiziție- cel mai nou model de armă cu lunetă. Următoarele ținte sunt cei ce patrulează. Alerg pe containerele din doc, urmarindu-i. Un zgomot îi surprinde, unul dintre ei mergând sa verifice. Exact cum am planificat. “Acum!” îmi șoptesc în timp ce mă năpustesc asupra celui rămas, ucigandu-l, iar gemetele sale alungă liniștea nopții. Cel cu țigara mă surprinde și trage un glonț spre mine, ratând la mică distanță. Mă întorc spre el și arunc un cuțit- se ferește. Lasă arma jos și vine rapid spre mine, cu pumnii încleștați. Mă lovește în abdomen, iar forța impactului mă face să cad pe spate la câțiva metri distanță. Pentru o clipă, privirea îmi e încețoșată, dar când îl văd lângă mine, pregătind lovitura finală, mă rostogolesc și sar în picioare. Două gloanțe mai sunt trase de arma lui și mă ascund după o mașină. Îi aud pașii în timp ce se apropie. Prea târziu. O explozie îl trântește la pământ, iar eu dau lovitura finală. Umărul stâng îmi sângerează și îmi îndes o bucată de material în rană. Durerea mă face să gem, nu pentru că nu sunt obișnuită cu rănile, ci din cauza stângăciei de care dau dovadă când îmi folosesc mâna dreaptă. Mă ridic, verificând perimetrul.
Două aruncătoare de lasere si pistoale cu electroșocuri se află în arsenalul ultimilor doi gardieni, care deja inspectează zona, precauți. Aceștia par să fie cei experimentati, însă, pentru ei totul se încheie astăzi. Mă adăpostesc până trec de poziția mea, iar apoi acționez. Primul glonț străpunge capul unuia dintre ei, iar într-o fracțiune de secundă celălalt se folosește de lanterna armei pentru a cerceta zona. Apar din umbră și îi pot citi frica din ochi în timp ce lama cuțitului meu îi apasă jugulara. O ultimă mișcare si masca îmi e pătată de sângele victimei, care cade, neînsuflețită. Ma îndrept spre containerul păzit și plasez o bomba pe ușă- cea mai simpla cale de a pune mâna pe ce e înăuntru. O explozie minoră , cât sa nu atragă atenția invitaților nepoftiți, lasă un nor negru de fum, prin care pătrund. Jackpot! Pe lângă Cutie, se pare ca transportul conținea și arme nucleare. Ar fi fost un profit uriaș pentru piața neagră dacă un anumit Vânător nu se amesteca. Iau ceea ce mă interesează și părăsesc locul, aproape pustiu. Lumina farului lipsește și nimeni nu pare sa patruleze. Aparent, cumpărătorul avea câteva contacte.
Cutiile Amintirilor sunt cele mai rare obiecte de aici. Se spune că fiecare îi poate arăta posesorului o întâmplare din viața sa, dinaintea Jocului. Clientul meu va fi mulțumit. Ascund în ghiozdan lucrurile însușite si alerg spre locul de întâlnire.
Fiecare dintre noi își are propria mască. Nimeni nu o poate da jos, nici chiar după moarte. Tuturor ni se dă o literă spre a fi identificați, până găsim prima Cutie. Mi se spunea X. Ulterior, l-am schimbat în Xena. Sunt un Vânător. Colectez Cutiile pentru cei care plătesc cel mai mult. Mania mea pentru ucis si dorința de a supraviețui m-au călăuzit până în prezent. Nu mă interesează nici jocul, nici recăpătarea amintirilor. Decât să mă îndrept spre ceva ce mă poate ucide, prefer să-mi câștig existența aici. Supraviețuirea este adevărata miză, iar Vânătorii câștiga cel mai bine dupa Clerici. Încă nu înțeleg care e legatura. Măcar noi nu trebuie să fim cu ochii-n patru la fiecare pas. Trec ,alergând, prin districtul lor. Privesc în spate și o explozie se înalță în depărtare. Se pare că mi-au găsit surpriza. Peisajul devine unul monoton odată ce ies din pădure: câteva căsuțe dărăpănate, care treptat sunt înlocuite de ruine și cadavre atârnate de copaci arși. O singură clădire se ridica în înaltul cerului- Turnul Facțiunii. Fără uși, singura metodă de întrare fiind prin subteran. Se spune ca se ridică pana la cinci sute de metri, în condițiile în care cupola se afla la o mie. Cu toate astea, totul este făcut din beton armat, singurele încăperi locuibile aflându-se în sfera din vârf. Doar Clericii au unul și îi înțeleg rostul. Când esti vânat non-stop, pare o idee bună să ai un refugiu și puțină protecție. Cred că au avut o viață lipsită de griji înainte din moment ce aici sunt lipsiți de apărare. Cu toate astea, poate are legătură și cu găsirea unei căi de evadare. Ma îndoiesc totuși ca dacă despre asta ar fi vorba nu s-ar afla. Oricât ai mituri pe cineva sa păstreze un secret, odată tot te va trăda pentru o miză mai mare.
Sistemul de clasificare este o totală enigmă. Nimănui nu îi este permis să își aleagă fracțiunea. Se spune că in funcție de cum ai trait, aici viața ta va deveni opusul, sau, în cazuri rare, ceva similar, însă nu cred în legende. Dintre toți, Clericii sunt cei care își doresc recăpătarea amintirilor cel mai mult. Pentru noi, Vânătorii, cei care trăim doar pentru a ucide, supraviețuirea reprezintă totul. Amintirile nu contează câtuși de puțin. Cu toate că ne-ar putea cauza remușcări si am putea deveni vulnerabili, unii încă le caută. Ei se duc primii…Nu am mai rămas decât foarte puțini și se pare că alții nu vor mai apărea prea curând. Fac parte din jocul ăsta de doi ani, timp in care am învățat cum funcționează lumea asta nebună și am reușit să strâng câte ceva. Totuși, prefer să lucrez singură. Nu știi ce se ascunde sub masca altora.
Trag un glonț în podeaua unei case de lângă turn și o trapă se deschide încet. Sar și mă prind de o scară, înainte să ating podeaua. Trapa se închide și pe culoar se aprind lumini albastre, semn ca nu sunt considerată un intrus. Prima lecție nu se uita- precauția e o virtute. Aparent, clientul meu este sus. Îmi țin cuțitul strâns în pumn, în timp ce alerg spre lift. Selectez ultimul etaj și scot cutia fără a-mi lasă garda jos. O ușă imensă, brodată cu simbolul facțiunii Clericilor se deschide și sunt întâmpinată de clientul meu și de doi Asmoni, cei mai temuți dintre Gardieni.
– Excelent! aclamă Clericul, aplaudând. Nu mă așteptam la altceva din partea acelei Xena. Poți lăsa cuțitul jos, dragă, știi doar că noi nu facem parte din clasa luptătoare.
Îmi îndes arma înapoi în cizmă și mă apropii încet de cei trei. Camera este imensă, de aproximativ zece metri înălțime, cu stindarde în toate cele patru puncte cardinale, în mijloc regăsindu-se o masă cu opt scaune. Se pare că se împuțineaza. Pereții sunt din marmură albă, iar în spatele celor trei, pereți din sticlă, singura bariera dintre cameră și lumea de afară. Desigur, toți sunt blindați. Deasupra, un candelabru luminează toată încăperea. Pe măsură ce mă apropii, cei doi Asmoni fac un pas în spate, lăsându-l pe Cleric în față. Mă opresc la trei metri de el. Gărzile sunt echipate cu o armură ușoară și două biciuri electrice- clasic. Blasterele par să lipsească, deci probabil mai sunt și alte patrule la nivelele inferioare. Las Cutia pe podea și mă îndepărtez. Clericul o cercetează cu privirea și se apropie.
– Excelentă treabă, draga mea, aclamă, bătând din palme. Spune-mi, te rog, care ar fi recompensa perfectă pentru un așa Vânător? Bani? Îți voi da opt mii de Credite! Faimă? Voi face ca toata lumea sa îți cunoască talentul! O poziție înaltă? Te voi face garda mea personală! Doar cere și ți se va da! Probabil ai auzit de generozitatea noastră!
Ochii îi sticlesc la ultima ofertă. Se pare că e disperat după supraviețuire.
– Sună tentant, dar nu vreau nimic din toate astea, îi răspund. În schimb, am auzit ca voi dețineți, de asemenea, toate informațiile acestei lumi.
– Înțeleg. îmi răspunde. Fay, Yen, lăsați-ne! Se adresează celor doi Asmoni. Un Vânător interesat de ceea îl înconjoară, mai rar se întâmplă.
Ma încrunt în semn de nerăbdare, iar Clericul se da un pas înapoi.
– Da, să trecem la subiect. Chiar dacă noi deținem băncile, banii nu par să te intereseze. Nici conducerea nu pare a fi pe placul tău, așa ca spune-mi ce te frământă, ce vrei sa afli de la atotștiutorul nostru ordin?
Cu o mișcare lentă îmi dau jos masca. Imi privesc reflexia in sticla din față. Un corp nu prea inalt, nicidecum visul unui barbat. Mereu m-am considerat coșmarul tututor. O șuviță neagră îmi cade pe față, pe partea dreaptă a nasului puțin alungit, până în dreptul buzelor. Clericul împietrește în timp ce eu îmi studiez masca:
– Imposibil! Ce e asta?
– E o masca. îi răspund, fără a-mi ridica privirea de pe ea.
E chiar mai ciudată când o țin în mână. Neagră, brodată cu pietricele sângerii, masca îmi acoperă doar jumatate de față. Seamănă cu ceea ce purtau oamenii la baluri, însă cred ca acele măști nu au cunoscut sângele, ca aceasta. Misterioasă, nu prea grea, dar dură si scorțaosă , pare mai atrăgătoare decât a altor Vânători.
– Cum ai făcut asta? Cum de un Vânător poate sfida Legile?
– Parcă dețineați toate informațiile. Tu să-mi spui, domnule atotștiutor.
– Niciodată nu s-a mai auzit de o persoană care să își poată scoate masca. Cine ești tu? Ce ți-au spus Cutiile?
– Nu am deschis nicio cutie până acum și nu intenționez să o fac. Nu mă interesează trecutul meu.
– Scumpo, tu nu înțelegi! Trebuie să afli! Poți fi cheia ieșirii din toată nebunia asta!
Tipic pentru un Cleric. Informațiile înseamnă putere. Totuși, se pare ca mi-am irosit timpul.
– Nu, răspund. Dacă nu îmi poți spune cum pot face asta, o sa accept banii.
– Vânătorii ăștia, oftează. Ar fi bine să încerci. Aici îți este recompensa, îmi spune, întinzându-mi o cartela.
Iau banii, imi pun masca pe fata și ma îndrept spre iesire.
– Încă ceva, spun, fără sa ma întorc spre el. Vreau sa iau parte la luptele din Arenă.
– Nu poți risca sa îți pui viața în pericol! vocea ii tremură. Însemni prea mult pentru cauza noastră!
– Fără drame. Mi-am spus prețul. Ori asta, ori ma voi descurca singură.
– Fie, aprobă dezamăgit. Doar trăiește!
Zâmbesc sfidător și îmi dau ochii peste cap. Mă întorc pe călcâie și părăsesc încăperea. Găsesc cei doi Asmoni afară, fumând. Schimbăm câteva priviri încruntate și sparg liniștea:
– La revedere, draguțior! Mi-a făcut plăcere.
Îi împing pentru a îmi face loc printre ei și le zâmbesc.
Fata mârâie, nervoasă. Săracii cățeluși, ador să le rănesc orgoliul. Părăsesc turnul pe același culoar, îndreptându-mă spre tabăra mea din pădure. Ieșind prin partea de Est, ajung într-un oraș care e total opusul districtului Clericilor. Nu imi displace arhitectura de tip modern cât o face aglomerația: Gardieni la tot pasul, Vânători adesea beți prin cine știe ce cârciumă, dueluri începute din pură prostie de către Evecți, pentru a vedea al cui spirit este mai puternic. Rareori o să vezi un Cleric sau un Varop pe aici. Orașul este împânzit de conducte ce aduc din Groapă minerale necesare pentru crearea energiei. Totul se află în subteran, iar nimeni nu a reușit să treacă de cupola de deasupra, nici măcar Varopii cu roboții și tehnologia lor. Clădirile oferă impresia unor imobile de mult părăsite, însă odată ajuns în interior, dai de o îmbulzeala de nedescris. Gardienii prefera stilul medieval, adunându-se într-o cetate care ascunde cea mai mare bibliotecă. Varopii se izolează în peșteri, unde lucrează neîncetat, încercând să descopere noi inovații, pe când Evecții prezintă un anume rafinament. Îngâmfați cu totii, locuiesc în case de tip renascentist în afara zidurilor Citadelei. În final, noi, Vânătorii, preferăm să locuim în păduri, în mici tabere. Nu știu de ceilalți, dar eu prefer să lucrez singură. Nu am cine știe ce aici: un hamac, un foc și lada pentru arme. Cina mea constă într-un iepure. Am decis să rămân un Vânător din toate punctele de vedere. Odată ce-mi umplu stomacul, mă așez în hamac. Cuvintele Clericului încă îmi răsună în minte: “Trebuie să afli!”. Oare chiar sunt atât de importantă? Îmi privesc iarăși masca, plimbandu-mi mâna asupra ei.

Mangusta

About Mao

Voci, numai voci View all posts by Mao

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: