Grăunte de cenușă

”Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când 
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.”

(”Morgenstimmung”, Tudor Arghezi)

– Frumos… zise el.
Apoi s-a lăsat tăcerea. Îi vedeam profilul conturat de lumina caldă a lumânării. Ochii priveau tandri către poza pe care ne-o făcuse un fotograf la fântâna din centru și pentru o secundă am vizualizat din nou acel moment. El mișcă mâna și o duse încet către lumină lăsând un colț al fotografiei să fie prins de vârful flăcării.
– Ce faci?! Oprește-te! strigai surprinsă.
La început am crezut că a fost o greșeală, că o trecuse neintenționat și că o va stinge numaidecât, dar flacăra stăruia să se înalțe și să ardă totul…
– Arde! Oprește-o! continuai, de data asta cu voce mai slabă. O să t…
– Care e rostul acestui material? mă întrerupse el.
– Poftim?
Scutură puțin din mână și câteva bucăți înnegrite căzură inerte pe birou. Își ținea degetele de marginea cea mai îndepărtată de lumânare. Ochii-mi căzură pe figura lui fascinată.
– E… prima noastră amintire.
– E o frumusețe din punct de vedere tehnologic. Unde a ajuns omenirea asta! Și ce ritm nebun! Ia uite ce frumos arde – hârtia tot hârtie e.
Își aranjă monoclul cu grijă. Nările îmi fremătau de durere. Tot ce voiam era acel ultim colț ce se stingea ușor…
– Nu e o amintire, draga mea. Amintirile sunt cu ce rămâi aici, zise atingându-și cu un deget tâmpla. Pentru mine, prima noastră amintire e când mi-ai zâmbit cea dintâia oară. Nu o… foaie care ne surprinde plimbându-ne ca doi îndrăgostiți pe o stradă. Acest lucru micuț și totuși atât de intrigant… este un pas către modernizare. E splendid! Înțelegi? O să facem în viitor atâtea fotografii că o să le arzi de una singură neavând unde să le mai depozitezi!
– Atunci de ce o arzi dacă te stârnește atât de tare?! Fotografia asta… e prima…
– A fost, draga mea. Totul are un început.
Dădu drumul la ultimul colț rămas pătat de funingine și își frecă degetele pentru a și le curăța.
– Amintirile materiale nu-și au rostul. Dacă ai fi rămas cu bucata asta de hârtie cu noi doi și într-o zi ne-am fi despărțit? Ce făceai? O ardeai de una singură, bineînțeles. Spune tu! Nu am dreptate?
Simțeam cum pieptul îmi ardea, gâtul mă ardea și toată flacăra mă ardea. În acel moment aș fi fugit în toate colțurile lumii, cât mai departe. Avea cea mai mare dreptate, dar nu în sensul pe care tocmai îl exprimase. Era ca și cum dacă se hotăra să dispară, nu aș fi avut nicio dovadă că ar fi existat vreodată. Un gând mi-a șoptit să plec din cameră și să-mi adun în acea noapte tot ce-aș găsi mai de folos într-un geamantan și să plec – oriunde! Totuși, acel gând s-a împiedicat și-a căzut în cenușă.
– Da… am zis înfrântă. Ai dreptate.
– Ohohoo! exclamă amuzat. Nu plânge, nu plânge, frumoasa mea! De ce să îneci șobolanii pentru o amărâtă de hârtie? Uite ce-mi faci, vrei să aduc o găleată? Vei inunda tot orașul și pe deasupra vei căpăta și o durere strașnică de cap! Aș putea să jur uneori că tot ce iubesc mai mult pe lumea asta e un copil.
Da… un copil.

About Mao

Voci, numai voci View all posts by Mao

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: