Zâmbete cu gura până la urechi (fragmente)

O femeie gigantică care dansa pe stradă. Eu treceam încercând să mă pierd prin mulțime, dar lucrul cel mai îngrozitor s-a petrecut… Poate nu e cea mai bună idee să privești insistent femeile atât de mari. Poate că mi-a simțit stupefacția, poate mi-a distins ochii în mulțime, căci s-a oprit cu privirea ațintită asupra mea și brusc fața i-a fost luminată de cel mai larg zâmbet pe care îl văzusem în viața mea. Fața îi era neobișnuit de albă, parcă dată cu var, iar buzele de un roșu țipător. Și-a ridicat cu atâta naturalețe mâna – n-ai fi ghicit că o ființă atât de imensă poate părea atât de fluidă în gesturi – m-a salutat strigând din toți rărunchii “CEAAAAU!”. Primul meu instinct fu să mă întorc în speranța că nu devenisem centrul atenției. În spatele meu nu mai era nimeni. Femeia continua să atragă zgomotos atentia asupra mea și simțeam cum fața îmi ardea tot mai tare. Cu toate astea, nimeni nu părea să mă observe. I-am zâmbit timid și forțat ridicând la rându-mi mâna să-i întorc salutul. Atunci, oricât de imposibil părea, colțurile gurii i se ridicară și mai mult și pentru o clipă o văzui împietrită în poziția respectivă. Clipii des și îmi continuai drumul, cu obrajii roșii, privirile în pământ.


Imediat ce trecui pe o stradă lăturalnică, cineva zise: “Prințesa te-a văzut! A văzut-o! Toată lumea, toată lumea!” Mi-am acoperit instinctiv urechea și am luat-o la goană. Problema era că nu cunoșteam orașul, nu știam străzile, știam doar că trebuie să fug în întuneric și să găsesc un loc în care sa mă ascund.
“Nu poți fugi, nu poți fugi! Prințesa te-a găsit!”
Era aceeași senzație înfiorătoare. O voce care îmi vibra in urechea stângă și-mi zguduia creierul. Cu coada ochiului am prins o umbră mai întunecată decât negura ce se lăsase.


”Trebuie să intru, dați-mi drumul!” băteam nebunește în ușă, – ce ușă? Nu știam ce era în spatele ei. Se ivi lumină pe vizorul ce se dilată ca și cum îi fusese aplicată o flacără invizibilă. Fu acoperit de un ochi mare și verde, cu o pupilă filiformă.

”Daaaa?” se auzi o voce calmă și ce prelungea cu satisfacție cuvintele.

”Lăsați-mă să intru, vă rog!” strigam cu disperare. Tocmai îmi fusese pierdută urma de către vocile de smoală și aveam nevoie de un loc să mă adăpostească.

”E importaaaant?” întrebă vocea și pupila s-a bombat puțin.

”Foarte, foarte important!”

”Ai greieri înveliți în nucăăă?”

Vocea îmi refuză să mai coopereze. Cine a mai auzit de greieri înveliți în nucă? O vibrație avu loc din nou: ”În buzunarul din spate, din spate, hehehee!” Mi se făcu pielea de găină când am pus mâna în buzunar și am simțit câteva biluțe de o textură necunoscută.

”Câți vrei?” am întrebat ochiul mare de pe vizor și se întrezări un colț ridicat al unei guri plină de dinți ascuțiți.

cheshire-cat

Mâța din ”Alice în Țara Minunilor”.

About Mao

Voci, numai voci View all posts by Mao

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: