Aventuri pe Buila-Vânturarița

(Notă: 5 persoane în această aventură – eu, D, A, M și R. Am ales să folosesc doar inițialele.)

Ziua 1

Carnețelul cu programul: ”Vineri la ora 14 plecarea.” Mhmmm… (Decolarea a fost jumătatea de oră mai târziu.)

Waze ne spune să facem stânga pe drumul forestier. La intrarea în drum era un semn de interzis. ”A văzut cineva ceva semn?” ”Nuuuuu”. Bun, am parcat într-o poieniță la margine de drum, sperând că n-o să găsim vreo amendă pe parbriz la întoarcere. Jandarmeria forestieră e nemiloasă.

Înainte de a continua, aș vrea să clarific ce e ăla un refugiu. Un loc, o căsuță menită să adăpostească drumeții la ananghie, adesea dacă au fost surprinși de vreme neprielnică sau de întuneric, dar poate fi folosit și pentru a înnopta dacă nu vrei să dormi la cort pe munte să te ia vântul pe sus. Refugiul trebuie respectat, nu lași în urmă gunoaie, nu rupi pereți, podele, geamuri, etc. Acum pot continua. 😉

(16:30) Așa am urmat din Pietreni marcajul cu triunghi roșu până la a 3-a stână, de unde am deviat și am urcat pe creastă. Nu de alta, dar pe hartă se vedea clar că ne ocolește prea mult și scopul nostru era să ajungem la refugiu până la apus. Dintr-un noroc, zic eu, am găsit și banda roșie, care ne-a dus pe niște creste absolut superbe! (Gâfâiam de efort și simțeam cum o sa-mi cadă plămânii, dar mai trăgeam o ocheadă la priveliște și mă bucuram de ce vedeam dacă de aer nu puteam.)

 

Buuun, eram ajunși la refugiul Curmătura Builei! Mare ferikireee! Aveam lângă noi o stână de oi și 10 gardieni ciobănești zdraveni care abia așteptau puțină atenție. Seara am făcut poze pe stâncile din apropiere (pe care le plăcea urșilor să se plimbe, lucru aflat dimineața următoare de la ciobăniță 🙂 🙂 🙂 hehe).

Ziua 2

Dimineața următoare ne-am trezit în simfonia behăiturilor și a crețelor frecându-se de pereții refugiului. Parcă nu-l vedeau. Intrau în el așa, să ne spună nouă că s-au trezit și că merg la masă. Am luat cu D apă de la un izvor aflat la 5-10 minute de noi, ne-am spălat frumos, răsfăț cu soare pe față, nu alta! Ziua se arăta caldă și liniștită.

Altă plimbărică de te lăsa fără aer (în toate sensurile pe care le vrei) până la vârful Vânturarița. Pauză de baton, pauză de respirat și schimbat tricou. Ținta noastră din ziua asta era să ajungem la refugiul Piscul cu Brazi. Pe internet nu am găsit nicio informație cum să ajungem acolo, așa că am apelat la un ranger al parcului național.

(Cum se ajunge la refugiul Piscul cu Brazi: se urmează banda roșie până vezi crucea albastră (dacă vii dinspre Curmătură, nu ai cum să o ratezi) și după urmezi crucea până într-o poiană mare.)

am ramas MARCATA

De acolo traseul s-a schimbat radical. Am tot oscilat între curbele de nivel, am urcat și coborât prin stânci și jnepeniș. Când am trecut de un vârf cu steagul României, l-am sunat iar pe ranger și ne-a zis că mai aveam ceva de mers… Că e dificil, să avem grijă, din nou indicațiile cu crucea albastră și… baftă! Țin să menționez că în maxim o oră jumătate era prognozată furtună cu fulgere.

Moment de impas. Am trecut pe lângă o cruce pe care scria de 4 drumeți tineri care muriseră trăzniți pe traseu. Nori groși pe cer. Panică. Să coborâm în pădure prin valea pe care eram și să ne îndreptăm spre mânăstirea Pahomie sau să ne continuăm traseul sperând că o să coborâm curând? Am ales să continuăm.

Destul de dubaș, niște stânci pe care le-am coborât cu ajutorul jnepenișului, stânci cărora le lipseau lanțurile, bineînțeles. De ce să punem lanțuri? Ne descurcăm noi, după posibilități. A fost momentul doncafe al lui A: frânghia în acțiune! Omul când e crispat, se manifestă ciudat. Băieții tot făceau glume cu fulgere și ce șmecher ar fi să ne trăznească, D se agita tot mai tare, iar eu… eu mergeam în față și mă uitam după marcaje, mai ales după crucea albastră care încă nu se arăta.

”Dacă nu vă opriți odată, încep să plâng!” *altă glumă despre fulgere* D s-a pus în fund și a început să plângă. Într-un fel a fost benefic: băieții au tăcut, iar ea s-a mai descărcat (cum o face și fulgerul când lovește hahahahaaaaa uhmm… scuze).

La două minute după evenimentul lacrimogen, am găsit crucea albastră! Traseul s-a schimbat iar… Scăpaserăm de stânci, dar dădusem de niște coborâri pe ceva grămezi de pietroaie nu foarte mari, dar instabile ca naiba pe care eu una mi-am luat câteva căzături urâte, dar cui îi pasă că îl doare genunchiul când deja se aud tunete în surdină și începe să picure?

Pelerinele! ACUM. Nu ploua rău, nu o pot numi nici măcar ploaie și curând a lăsat-o mai moale. Am trecut printr-o poiană micuță unde n-am găsit nimic special, am mai avut coborâri pe pietrele alea nasoale. Dacă ne urmărea cineva de sus, ar fi observat cum traiectoria noastră urma să se intersecteze cu norii urâți de ploaie. Ploaia se pusese iar, tunetele se auzeau mult mai aproape. Acum că mă gândesc mai bine, nu știu ce a fost în capul nostru să ne continuăm drumul în loc să ne adăpostim în pădure. Aa, gata îmi amintesc! Văzusem ceva mare și gri printre copaci. Refugiul! Da! R a fugit până acolo și simt și acum cum zâmbetul mi-a pierit când am realizat că de fapt era o mare stâncă… Deviasem și de la traseu în fuga spre… piatra aia nenorocită. Ploua și fulgera chiar deasupra noastră. D plângea, intraserăm în alertă. Ne-am lăsat rucsacii sub un copac, ei au plecat să caute marcajul, eu am luat-o pe D să ne adăpostim sub un copac și să o liniștesc. Nu știu de ce eram atât de calmă și ireal de lucidă. Mă simțeam la mila naturii și mă întrebam de ce oare nu ni se păruse nimic în neregulă când verificaserăm vremea care anunța ploaie. ”Ce are dacă mergem o oră pe ploaie?” Instinctul îmi spunea să nu stăm sub vreun copac. Știam că-s țintele cele mai sigure pentru fulger, așa că mă plimbam cu D cumva și mă făceam că aș fi căutat un copac potrivit (dar de fapt îi evitam).

Nu a durat mult: băieții găsiseră refugiul! Trebuia să traversăm o mare parte din poieniță. Să mergem pe câmp deschis, ținte pentru fulgere. 🙂 E incredibil ce super puteri capeți când te curpinde adrenalina. Mă țineam de mână cu D. Am fugit spre refugiu. Țin să adaug că simțeam că putem fi carbonizate în orice clipă și încercam să țin pasul, rugându-mă să nu se împiedice niciuna din noi. La un moment dat mi s-a luminat toată vederea și imediat am auzit tunetul. Prea aproape, prea… aproape. Dar am ajuns pe pridvor. Curând au venit și băieții și…

(13:40) …eram acolo, în cămeruța aia întunecată, cu rucsacii aruncați în toate părțile, iar noi în mijloc. Nu știu sincer cum au trecut 4 ore și ceva – ne-am schimbat, am mâncat, am frecat menta (nu, nu aveam mentă la noi). Tot în orele alea a încolțit spaima că nea Ursu’ e prin preajmă. (În timp ce mergeam pe crucea albastră văzusem niște excremente de urs de care le-am zis la adăpost.)

(18:30) M și A pleacă după apă. Pe net scria că sunt 2 izvoare la vreo 10 minute de refugiu. Greșit. Ambele secate. Un bonus a constat într-un fir care umezea puțin pietrișul de pe cărare. 😉 😉 S-au întâlnit cu niște drumeți care le-au spus că dacă mergeau cam o oră pe triunghiul roșu o să dea de un izvor la o troiță. Au pornit într-acolo.

Eu, D și R am cules câteva lemne, și am făcut focul. Țin să adaug că acolo am văzut cel mai frumos apus de anul ăsta.

apus.jpg

Apus, hehe… Ne simțeam cam singuri în pădurea aia. Cam din 15 în 15 minute îi sunam pe băieți ca să le luăm pulsul (și să verific că sunt întregi, în gândul meu). Cerbii scoteau zgomote îngrozitoare. Noi țipam și făceam gălăgie cât mai multă, am cântat destulă Ada Milea în seara aia (la naiba cu omul ăla de zăpadă din frigider!!). Privirea mi se întorcea insistent către intrarea prin susul poieniței și tot scrutam copacii.

A povestea că la scurt timp după ce au pornit după izvor, a auzit un sunet gros și s-a oprit îngrozit. ”M, ai auzit? E un urs…?” Era un cerb. Pădurea era plină de cerbi care se duelau pe viață sau pe coarne. După o oră li s-a arătat un refugiu dărăpănat. Au crezut că e troița. Au căutat un izvor, dar fără succes. 10 minute irosite. La puțin timp i-am sunat să le spun să se întoarcă. Au mai mers un sfert de oră. Și au mai mers un pic… Și poate după curba aia. Încă două minute că cine știe… Nu au găsit apă. Deja se întuneca. Au sunat să anunțe că se întorc. Până atunci avuseseră doar coborâre. Aveau de urcat.

Au alergat tot drumul înapoi. Dupa jumătate de oră m-au sunat să ne întrebe dacă îi auzim cum strigă. Nu-i auzeam. Am strigat și noi. Nu ne auzeau. După ce ne-au închis, i-am auzit! A urmat un dialog de strigăte minunat! Atât că ei nu ne auzeau că alergau și le țiuiau urechile. Se așteptau după fiecare curbă să dea peste un cerb sau un urs.

Uop! Pauză. Mesaj de la mami. Am sunat-o. Cu cea mai calmă voce: ”Păi uite… am mers pe creastă azi, foarte frumos pe acolo, ne-a fost nițel greu la coborărea unor stânci, dar ne-am descurcat noi. Cu 10 minute înainte să găsim refugiul a început să plouă, dar nu tare, nici nu ne-am udat. Acum ne încălzim la foc și povestim, ce să facem și noi.” Imediat după ce i-am închis, am dat un ditai ”HA OOOO HULA HOOO!”.

Au ajuns în 40 de minute după ce au anunțat că se întorc. Speram cumva că ne fac o farsă și urmau să scoată sticlele cu apă, dar nu a fost așa. Le-am dat să bea o jumătate de sticluță. Ne mai rămânea încă o jumătate până ziua următoare.

Am intrat în refugiu și lumea a mâncat. Mie nu mi-era foame. Tot ce fusese desfăcut, terminat sau neterminat, am pus într-un sac de gunoi și băieții l-au dus mai încolo de refugiu. Că dacă vine ursu’, măcar să ne mănânce gunoaiele mai întâi că poate poate se satură!

Acum… ușa se închidea cu un cui… Nu era destul pentru noi. Absolut deloc.

paranoie pe pâine

Să mai zic de frânghia pusă în zig-zag pe stâlpii de la pridvor pentru împiedicarea ființelor voluminoase? Ce mai doză sănătoasă de tratare a paranoiei în seara aia! După asta, am avut o discuție serioasă cu ce facem dacă vine și dacă sparge ușa. Totul era pus la punct. Aveam două ghiozdănele cu mâncare pe care le puteam arunca pe geam ca să îl distragem, timp în care noi urcam în pod, detalii câte și mai câte, alte variante de planuri, dar ăsta era baza. Ce să mai… pentru noi ursul își făcuse deja program de vizită.

(22:00) În sacii de dormit. Aveam geaca pe mine cu un briceag de tot râsul (ascuțit cu o piatră) și o brichetă în buzunar. (Speram să dau foc la un tricou/mănușă/orice care să-l sperie). Prevedeam o noapte lungă. Și ce mai noapte a fost!

Am adormit…

(00:41) M-am trezit prima. Așteptam o mișcare de la ceilalți. Nimic. L-am trezit pe R. Imediat ne-a auzit și D. M a tușit tare ca să-l trezească și pe A. Se auzea în dreptul ușii – un sunet straniu. Parcă ceva târa o pungă. Cum de știa animalul ăla să aducă punga până pe pridvor? M-am transformat automat într-un cub de gheață și corpul a început să-mi tremure necontrolat. Nu se putea termina atunci, nup. Nup nup nup nup.

Curând totuși am realizat că nu putea fi pungă pentru că sunetul persista și rămânea în același perimetru limitat. Ca și cum cineva se dădea cu spray. Stăteam toți cu ochii deschiși și ascultam. Oare ce urma să se întâmple? Va spune cineva ceva?

S-a oprit. ”Asta am auzit și eu cu A atunci când am baricadat ușa.”, a spus R. Deci nu avea cum să fie vreun urs. Auzisem cum face un urs la zoo – un fel de mirosit profund amestecat cu grohăituri. M și A s-au culcat la loc. Eu cu R și D am rămas să vorbim. Am luat la rând toate animalele de care știam că s-ar putea găsi în Buila. Nimic nu părea să se potrivească ”spray”-ului ăluia. Au ațipit. Eu am rămas cu ochii pe pereți. În câteva minute s-a auzit iar. R intrase și el în modul iepuresc și nu a mai fost nevoie să-l trezesc. D s-a trezit și ea. Ascultam cu groază zgomotele. De data asta, după ce a încetat, s-a auzit ceva ce mi-a zbârlit tot părul de pe ceafă: pași pe pridvor. Ne despărțea un perete subțire de acei pași. Ce era? Fiecare scârțâitură îmi făcea inima să bată mai tare.

S-au risipit în noapte.

”Mi-e frig. Am picioarele reci.” am zis mai mult adresându-mă celor 3 perechi de șosete. D se plângea că murea de cald. Mi-a acoperit picioarele cu sacul ei. O minune caldă cu puf!

Iar ațipit, iar spray, iar pași, mi-era frică, numai de somn nu-mi ardea. Am căzut de-acord că cel mai valid răspuns al zgomotelor ar fi bursucul. De ce? Pentru că pașii nu sunau grei ca ai unui urs, dar nici ușori ca ai unui râs, nu erau nici copite de cerb/căprioară (care oricum nu aveau loc pe pridvor) și, mai presus de tot, nu aveam idee ce sunete ar putea scoate un bursuc. Așa că au intrat în acțiune cele 3 liniuțe de semnal și net.

Sesiunile de ațipit au continuat să se intercaleze cu cele de ascultare a spray-ului și a pașilor. Până…

(4:00) Priveam în gol spre luminițele de Crăciun puse pe patul de sus. O umbră sură a tăiat lumina. Am crezut că se trăgea de la lipsa somnului, dar am văzut-o din nou. Ceva zbura și dădea ture în jurul stâlpului. L-am trezit pe R. Și el a văzut pasărea. Pasăre? Suna prea ușor pentru o pasăre. L-am trezit pe M la picioarele căruia zbura chestia. S-a pus pe mișcat frenetic. Am aprins frontalele. Nimic.

S-au produs ceva conexiuni obosite în mintea mea. Era un liliac. Liliac!! O spun cu dispreț și ușurare. Sunetele aveau sens. Ah…

(6:40) Am dormit liniștită până atunci, fără întreruperi. Și zic ”liniștită” pentru că am visat cum cineva mă dădea cu spray de muște pe spate și nu am avut niciun gând să mă trezesc. Pașii din tura asta au mișcat puțin lemnele. Se auzeau cerbii.

Ziua 3

Și așa am supraviețuit noi nopții ăleia, ursul ne-a dat skip, nu ne-a luat nici măcar sacul de gunoi. Un mister neelucidat ar fi că am observat că pridvorul nu scârțâie, dar prefer să nu mă mai gândesc la asta din moment ce nu mai am de gând să dorm vreodată la acel refugiu.

Revenind. Dimineața aveam o altă mare problemă: ne era sete. Au luat fiecare câte o gură din sticla cu apă. Am strâns ce aveam de strâns și ne-am grăbit să plecăm, dar nu înainte să fac cu D o poză cu acel… refugiu… care ne stârnise atâtea emoții și trăiri mai incandescente ca un fulger (hahahahaaaaa uhm… scuze).

piscul cu farzi

Am pornit pe triunghiul roșu, cu o pauză mai consistentă după o oră pentru un baton și o gură de apă. Adevărul e că resimțeam o durere surdă de cap și o usturime a nasului de la dezhidratare. Jumătatea de oră pe care am parcurs-o a fost o porție generoasă de amăgiri pe pâine.

”Uite-l!” Ahhhh, ce cuvinte binecuvântate! Câtă fericire! S-au aliniat astrele pentru noi și ne-au adus în cale acel rece, minunat, binefăcător izvor!

Situația era salvată! N-am simțit atâta împlinire nici când am terminat sesiunea. Meritam o pauză zdravănă de masă și băut apă, mai ales băut apă, și spălat pe dinți și fățucă. Minunat, absolut minunat!

Traseul a fost simplu în continuare. Am mai găsit excremente de urs, dar nici urmă de urs. Sau de cerb, bursuc, veverițe, râs, pisici sălbatice sau alte nebunii. Am dat peste niște oi în schimb, și niște cai. Atât.

Apropiindu-ne de mașină, altă grijă: dacă furtuna a fost atât de violentă în partea aia de munți că a dărâmat un copac peste parbriz? Dar nu a fost cazul; nici măcar de amendă.

Concluzii? Nu lăsați paranoia să-și bată joc de voi. ”Păi ce-i asta, domne?! Nu-mi spui tu mie ce să fac cu paranoia mea!” Și… nu porniți pe munte când prognoza meteo spune că o să fie furtună. Și… porniți la drum cu o sticlă de 2 litri, nu cu 2 de 0.5 ca mine. Și nu o luați prea în serios – să râzi de situația de care ești îngrozit e un minunat prilej de a te liniști și descărca.

Sesiunea de glume proaste:

”Țuica face pe deșteapta. Hopa! 3 pași la dreapta!”

“- Oare ce e cu sita aia?
– …
– …
– Te gândești la ce mă gândesc și eu?
– Tu prima.
– De cernut persoanele carbonizate de fulger?
– Daaaa!”

“- Hai să ascultăm niște metal.
– NUUUU, CĂ NE FULGERĂ!!”

“Dacă e de fapt un pitic care vandalizează pereții?”

”Dacă e un unicorn care își marchează teritoriul? … Toată noaptea.”

“- Vă încurc să vă țineți mâinile drepte?
– Nu le ținem drepte, e ok.
– Nuu, mâna voastră… dreaptă gen.”
“Ce e mic, roz, în pământ și începe cu o?

O râmă.
Ce e mic, roz, în pământ și începe cu d?
Doua râme.
Ce e mic, roz, în pământ și începe cu t?
Tot o râmă.”
”Ce e mic, galben și e într-un tufiș?

Un vietnamez care caută o grenadă.
Ce e mic negru și e în aer?
Un vietnamez care a găsit grenada.
“- O să poți să-mi trimiți și mie poza? Vreau să o pun de cover.
– De ce?
– De cover.”

Observații de menționat:

Hărțile de pe net cu traseele de pe Buila nu sunt updatate. Un exemplu ar fi că punctul roșu care traversa creasta a fost înlocuit cu banda roșie (că așa e logic, zic și eu).

Pe creastă sunt cele mai multe fulgere. Mit. Fulgerul poate lovi oriunde. Aici e un articol foarte bun legat de fulgere, cu explicații, mituri și cum trebuie procedat dacă te prinde furtuna la munte.

Cele două izvoare de lângă refugiul Piscul cu Brazi, alea la 5-10 minute, sunt secate. 🙂 Cel mai apropiat izvor e urmând triunghiul roșu, cu ritm normal, cam la o oră și jumătate.

Listă cu obiecte de tratat Paranoia pe care nu le-am avut:

– spray cu piper (scump)

– fluier

– încă o bancă pentru baricadat

 

Fotograf: Raul Craioveanu + selfie-uri și poze cu telefonul

About Mao

Voci, numai voci View all posts by Mao

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: