Arhive din 2015

De-a lungul anului am început nenumărate povești, am nesfârșite gânduri, frânturi de idei, atât prin caiete, cât și în laptop și telefon.
M-am gândit să postez câteva fragmente din scrierile ce nu și-au arătat fața prin locurile astea dubios de publice; câteva cuvinte care au constituit baza postărilor…

Asta am pregătit. Două duzini de fragmente din anul 2015:


 

”Sunt mai mulți?
Nu mă mai simt acasă. M-a cuprins fiorul îngrozitor al primului îngheț. Totuși era mai bine până să apară Ceața. Nu-mistmi pun întrebări decât ca să mă adâncesc în cumplita orbire care a împresurat fiecare locuitor al acestui micuț corp cosmic, dar puțin plăcut. În această lume mustindă de neștiință, egoism și efemeritate. Asta e Ceața.
Nu-mi mai amintesc cum era acasă. Trăiam în condiții sterile, o celulă de laborator fără prea mare însemnătate. Cu toate astea, Ei m-au trimis aici ca să trăiesc. Da, sunt în exil. Sclavul unor puteri ce știu cum să mă coordoneze fără a le percepe prezența.
Ce gânduri frumoase… Ceața mi le smulge fără milă.
Sunt așa de mulți asemenea mie. Acum disting doar siluete. Înainte le întrezăream expresiile fețelor mecanice, hainele identice cu ale mele…
Brusc înteleg ce se întâmplă și fug.
Târziu, mult prea târziu. M-a ajuns din urmă cu ușurință inumană. Mă cuprinde și mă sufocă până nu mai văd nimic. Doar alb-cenușiu, prea dens pentru a fi vapor. Ceața. M-a orbit.”

– Scurtă povestire, ”Jurnal de iluzii”, 8ian2015


 

”Pentru românii care nu s-au sufocat deja cu perne roșii sau mesaje cu ocazia mega-importantei zile a bebelușului cel gol care zboară și aruncă în oameni cu săgeți, supranumită și Valentine’s Day, am să vă dau o veste: mâine e Dragobetele. Altă zi cu nimic mai specială ca cea de ieri, de exemplu. Nu o să încep cu stereotipuri de genul ”Fiecare zi e unică.” pentru că le știe tot poporul.
Cu câteva momente în urmă mă apucasem să fac inimioare din hârtie ca să le împart mâine prin școală. ”Împrăștii spiritul.” îmi spuneam anii trecuți. M-am oprit și m-am întrebat ce naiba înseamnă ziua de Dragobete pentru mine. Cred că va fi într-adevăr o zi extraordinară dacă voi lua un 10 la fizică, dar nu mă aștept la ursuleți cu ”I love you”.
Stereotipurile astea ne controlează mințile.”

– Gânduri, ”Blocați în purgatoriu”, 23feb2015


”Se învârtea peste tot numai nu acolo unde trebuia.
Aveam o idee, dar am uitat-o.
Am citit undeva că dacă n-am ce scrie să… continui să scriu până-mi vine o idee.
Văd un copac roz. Ah… Am o poză cu un copac roz și frumos. Romantic chiar. Oare eu sunt romantică? 
Poza.”

– Gânduri, ”Bila neagră oscilează”, 24feb2015


”V-ați întrebat vreodată cum ar fi dacă ați fi pus în situația unui om cu zilele numărate? Să vă fie estimate – cât? – câteva luni, poate ani… De când am aflat că o să mor atât de curând, citesc mai mult. Și îmi beau ceaiul lent… atât de lent… Prefer să savurez fiecare sorbitură, să-i simt textura pe vârful limbii și esența de plante.”

– ”Bolnav”


 

”Sunt maniacii ăștia cu religia, care ajung să se tortureze numai să nu încalce ”voia” Dumnezeului lor. Să ajungă în Rai, nu? Sau să NU ajungă în Iad?
Nu vreau să neg existența unei Forțe, dar nu o văd chiar ca pe acest Dumnezeu care pare un pic creat de… noi. Sau de alții în vederea – eu știu? – diminuării răului, profitului bisericii, în fine. Nu despre religie am în gând să vorbesc acum, dar are o oarecare legătură.
V-ați gândit vreodată dacă chiar există Raiul? Eu una am fost educată că există. Când eram mică mă temeam: știam de existența unor ”reguli” care trebuie respectate. Că altfel Iadul ne paște.
Și dacă nu există NIMIC după moarte? De ce să-ți învinețești genunchii făcând mătănii ca să fii iertat că n-ai putut ține post o vineri? Sau să-i dai bani preotului care în loc să te asculte se gândește cum să-i cheltuiască? Chiar în asta ar consta biletul spre Rai? (În cazul în care există.)”

– Schiță din ”Te uiți după deget și vezi nimic, 27feb2015


nebula”Stelara fixa cu atenție cerul negru. Nu mai era mult și se iveau zorii și nu primise niciun alt semn în afară de Luceafăr…
”Ce tot faci, Stelarule?” […]

”Sunteți solicitată să îl înlocuiți pe Stelar, Aducătorul de Stele, a cărui Stingere a fost anunțată de curând. De asemenea, vă veți păstra și îndatorirea de până acum de a aduce întuneric peste Pământ. […] Dacă dispuneți de unele inconveniente vă rugăm să apelați la Ceruri.
Mulțumim.
Departamentul Stelelor și al Nopții.”

Stelarul… era mort? Dar cum? ”Stingere”? Nu era posibil.
Cu ultima licărire a focului argintiu cu care citise, a aprins scrisoarea la un colț. Fiecare literă se transforma în pulbere de stele și lacrimi grele i se prelingeau pe obrajii palizi. Ar fi vrut să se lase înghițită de întunericul sufocant de care se temuse dintotdeauna.
De-aceea îl iubise atât de mult pe Stelar; el aducea lumina, stelele, el îi desăvârșea urâțenia propriei creații, el o completase de la Început. El o învățase să tălmăcească mesajele Cerului ca să poată comunica fără a se vedea.

– Primul fragment în care apare Stelarul, intitulat inițial Tears in Heaven, ”Stelarul (1)”, 28feb2015


”I often write in English when I feel something too deep to find nice words. I let my otherside think, my british side.
Down in the dumps. Under the weather. Suddenly off-colour. Miserable. Sad.

I’m not so addicted. I realised that recently. This is different.”

– Gânduri, 11martie2015


”În ultima vreme am parte de ceva ce voi numi ”3 nopți într-una singură”. Mă trezesc după nenumărate vise și am impresia că e nightmaresdimineață când mai am mult de dormit… mult, mult. Și foarte multe vise care mă obosesc îngrozitor. Poate sunt stresată… Da. Nu mi-am găsit niciodată o pace. Dacă aș găsi-o totuși… mi-aș pierde firul vieții, orice fel de ambiție. Mi-e frică de ”pace”.
Am visat că eram fericită. Ideea e prea penibilă ca s-o văd scrisă, totuși.
În alt vis se făcea că ajunsesem în Iad unde trebuia să cânt… Mi-am auzit piesa. Era un lup sau un câine gigantic care mă conducea acolo. Era ceresc, numai că era subteran.”

– Vise și stres, 22martie2015


”Rătăceam printre ruine acoperite de mușchi uscat. Erau reci. De jur împrejur o întindere vastă îmi comprimă gândurile și o simțire dulce mă învăluie. Un infinit liniștit de nisip ce așteaptă o urmă de mișcare, pe noi. Ne așteaptă.
Nu îi cunosc pe ei, o adunătură de scoici lipsite de consistență – te cunosc pe tine. Dar oare ești chiar tu sau ceea ce îmi imaginez de atâta vreme? Amăgire, dulce amăgire?
Ești departe, mă aștepți să-i las în urmă, să se înece în nisipuri mișcătoare.
Ce îmi ascunzi?
Gândul ți-e aiurea, dar aici, în juru-mi. Tremuri, eviți, mă copleșești.
E ceva nou. Conștiința îmi lipsește, la fel și luciditatea unei realități glaciale sau orice altă urmă de moralitate. Și totuși ce simt nu a mai existat până acum. Confuzie, iubire, vinovăție?
S-ar putea ca totul să se piardă în pustiu… de dimineață…”

Vis, unul din preferatele mele, ”Dulciuri”, 27martie2015


”Unii văd Iadul ca fiind în flăcări, arzând, ”să arzi în Iad” – haha. În ”Divina Comedie” Infernul e rece.
Ce poate fi mai dureros decât o politețe rece?
Confuzie! Doar confuzie!”

– Gânduri, ”Concluzii”, 31martie2015


”- Ce?
– A fost o zi așa frumoasă azi…
– Ce tot spui acolo?
– Uite chiar acolo! O stea.
– Unde?
– Dacă te uiți mult o să-ți dea impresia că se mișcă.
– Mă asculți?
– Ce amuzant… Te uiți?
– Unde e?
– Un pic friguț totuși.
– Vrei un pulover?
– Te vreau pe tine.

– Totul a început cu postarea asta. 14aprilie2015


”Adevărata lume în care trăiesc e într-o infinitate de pagini. Sunt înconjurată de personaje și scene care îmi îndulcesc viața și mi-o transformă într-un coșmar în același timp. Realitatea nu e de mine.

We live and breathe words.

– Gânduri, 15aprilie2015


”Sceptic – sceptru – Harry Potter – ceai – Trelawney – Petra Acker – make love, not war – o literă”

– Gânduri, 30aprilie2015


london cov”It must be pretty to be pretty.

Each day I live a fantasy.
It is such a fine line here, between nirvana and the void unfilled with nirvana. I’m not able to take in what this daze is for or how to recall my blue inner! But I do recall other things. Like the smell of snowflakes and the old-fashioned England; like the warm feeling of a frozen night; or like an unrequited sight.
Like a creeping sensation that a blossomed rosebud will never dry just because it’s so… pretty. But my rosebud doesn’t have thorns. Nor frailty.
Despite I can still breathe, I am suffocated gradually to the death of my care. That’s why I long to leave this place. […]

So run like hell. Or stay like my cat.”

– Postată în privat, ușor modificată, ”It must be pretty to be pretty”, 4mai2015


”Nu avea să fie așa rău. Chiar deloc. Primele secole urmau să fie mai dificile până învățau să picteze pe cer împreună fără să iasă un haos cumplit, dar apoi viața va tinde la auriul luminii stelelor și-i vor eclipsa amintirea Sofiei. ”Asta dacă nu cumva…” Nu.
Consoarta lui nu putea fi niciodată ea. Cu toate că… Seara asta i se va risipi orice îndoială, orice speranță.

Ea dormea liniștită pe picioarele lui, cu părul bălai încâlcit și ochii negri departe de crudul adevăr. Era prima dată când îi observa tinerețea și naivitatea cu compătimire. Copiii stelelor sunt blestemați la o viață lungă, uneori mai lungă decât a Bătrânului Univers. Știa că Sofia nu-l va uita, dar el da. Își îngâna propriile gânduri cu dispreț, îi era scârbă de el însuși pentru ce avea să devină. Căci Stelarul e unul, Stelarul e începutul sfârșitului și sfârșitul începutului. El și Ei. Născociseră alt schelet de Univers cu totul inedit, poate mai bun până și ca Bătrânul Univers! Dar cine erau Ei să controleze atâtea? Erau… Totul.
Ea s-a foit agitată parcă simțindu-i neliniștea firii, dar nu s-a trezit. Nu și-a deschis ochii nici când a mutat-o de pe el lăsând-o singură.
Am de ajuns la o nuntă. Nunta mea.

star

– Fragment din ”Stelarul”, 6iunie2015


”Sunt de părere că este mult mai folositor să dispari brusc într-o dimineață, spre mirarea celor din jur – dar și a ta.”

– Gânduri, din Retragere”, 3iulie2015


”Conducem doar noi doi și toată lumea,
Pe autostrada Soarelui,
Tot ce vedem în față e apusul –
Apusul cald și criptic.
Îți schițez profilul pe un caiet vechi
Fără ca măcar să îmi dau seama;
dar oare de ce zâmbim amândoi?
Soarele apune, toamna se arată,
Ceva mă apasă.
Și pe tine.
”Avem timp?” te întreb copilărește.
”Avem o eternitate.” și totul se schimbă.
Conducem doar noi doi pe autostrada Soarelui, tot ce vedem în față e apusul – apusul cald și criptic.”

– Pseudo-poezie?, ”Și nu e tocmai cum ai plănuit”, 29-30august2015


” – Jules!

Trăiește de ceva timp pe Sokona – planetă cu un aer straniu.
Dar totul e atât de liniștit.
Îți va spune cu o oarecare fascinație: ”Aici totul e diferit.”
Se va oferi să îți prezinte împrejurimile.
Mare parte din drum va sta tăcut – să îți ofere prilejul de a vedea minunata Sokona;
Cu nisipuri albe și ape dulci,
Munți înalți, păduri virgine,
Totul e atât de liniștit…

Și te va duce în vârful celui mai înalt munte
”Kana.” va șopti privind spre o… lună imensă.
Și odată cu lăsarea nopții, Kana urcă
Și o forță te trage spre cer.
Dar oare ce câmp să fie atât de puternic?
Plutești în aer, el îți va zâmbi.
Pentru că totul e atât de liniștit…”

– Un fel de continuare de la Avea fața senină și 31 de perechi eșuate(cu toate că cele două povești nu au nicio legătură, comun e doar acest personaj), ”Jules”, 7septembrie2015


”1. Tânărul soldat care simulează o boală ca să ajungă la spital. Se furișează să asculte un album la pickup.
[…]
3. PRO daci sau romani? Cum se face că după 400 de ani sub stăpânire otomană, nu am preluat limba? Și în urma a 165 de ani cu romanii pe capul nostru, imediat s-a prins latina! Sigur. Și cei care trăiau la munte, cu o casă pe o rază de 2-3 km? Le-a adus cineva latina într-o farfurie? Dacii, popor mândru. Destul de mândri cât să prefere să li se taie capul decât să vorbească limba celor care i-au învins.
4. Profi. La ce bun profesorul care nu e îndrăgostit de materia lui și care nu poate oferi mai mult decât ce cere o programă haotică? 

The Last Waltz
A Wild One
Seven Ages of Rock”

– Gânduri, 21octombrie2015


”Ninge. Mereu ninge!
Nu am nicio idee de ce am imagini atât de similare: o mare liniștită nemărginită, o întindere infinită de nisip, labirinturi fără ieșire, cosmos lipsit de consistență, dar mereu și mereu acest deșert de zăpadă.”

– Inconștient, ia naștere ideea Ecourilor, 8noiembrie2015


”Profesorul intră în clasă, iar noi ne ridicarăm în picioare, mai respectuoși ca niciodată, cu capetele plecate și extraordinar de tensionați.
– Luați loc, ne zise.
Ne așezarăm, mai tăcuți ca niciodată, cu capetele plecate și rugăciuni spre Preamăritul din icoana de deasupra tablei.
Domnul Ionescu își luă și dumnealui locul la catedră. Când deschise catalogul mi se făcu inima cât un purice, poate chiar cât a unui purice – asta dacă puricele are inimă, bineînțeles! Toți speram să asculte – mai de folos să se sacrifice unul din noi, decât să se abată nenorocirea asupra clasei întregi. Și uite cum se face, că domnul Ionescu face tocmai pe dos și se apucă să strige catalogul.
– Bănățescu!
La fel ca și ceilalți, Bănățescu înghiți în sec și rosti pierit, mai să cadă din bancă:
– Prezent…
– Blănaru!
Și ăsta la fel.”

– O semi-nuvelă pe care nu am postat-o. Am scris destul de mult la ea, dar a rămas neterminată. ”Popescu”, numele personajului principal. Noiembrie 2015


”Aș vrea să am ce scrie. Să-mi vibreze mintea la abstractități pe care nu le înțeleg, așa cum o faceți voi… Să mă las tulburată de ce vă tulbură pe voi. […] dar mă îndepărtez la fel de sigur cum părăsește o barcă-fantomă malul, lăsată în voia malurilor, nepăsătoare la ceea ce e trecut, la ce sunteți voi. Sunt o naufragiată într-o lume moartă ce mă aduce la răceală.”

– Prologul de ”Ecouri iernatice”. 15noiembrie2015


”De câte ori ai privit cerul și te-ai întrebat cum ar fi să cazi în el?”

21noiembrie2015


Londra, Decembrie 1657angela3
Într-o zi mama noastră veni acasă cu un țânc în brațe. Avea mâinile mici și fragile înfășurate în jurul gâtului ei și capul i se sprijinea de umărul drept. Ochii închiși, semn că dormea dus, îi erau vineții, iar pielea murdară de praful străzii. Nu purta cine știe ce haine, și nici alea potrivite începutului iernii. Încălțămintea-i lipsea, șosetele de lână, pe care le recunoscui pe loc ca fiind o pereche pe care o credeam pierdută de vreo lună, erau găurite până la refuz.
Avea în jur de 10 ani, ca mine.
– Trezește-te, puiule, îi șopti mama.”

– ”Cerșetorii din Anglia” a fost titlul inițial, dar apoi mi-am dat seama că nu e vorba de cerșetori. 9dec2015


A fost amuzant să fac acest articol. Mi-am recitit vechile scrieri și am făcut comparații – de unde am plecat și unde am ajuns. Am postat cam ce mi s-a părut a fi mai interesant, restul fiind pagini de jurnal sau povești pline de confuzie – prostii care nu trebuie citite sau recitite. E un proiect interesant.

Ana M.


%d bloggers like this: