Category Archives: Dulciuri Nocturne

Nopți închise

Vino la mine-n vise, și apoi,
Când va fi zi, voi fi iar bine.
Căci noaptea-mi va plăti-nzecit
Dorul fără speranță de peste zi.

– Matthew Arnold, ”Dorul

Ana


Împărtășită în taină

Miss-You-1

Un licăr de realitate și era treaz. Ea dormea sprijinită de umărul lui. Arăta în sfârșit împăcată cu sine, de parcă un somn bun rezolvă orice. A simțit nevoia s-o cuprindă cu brațul, s-o strângă atât de tare și să nu-i mai dea drumul niciodată. ”Dar la ce bun, domnule?” se întreba de fiecare dată când i se strecurau asemenea dorințe trupești. Nu doar…
”Mâine poate nu ți-o vei mai dori.” Așa se amăgea încă din acea seară în care se cunoscuseră, când sorții i-o aruncaseră în brațe la primul dans al balului. Se mișca cu o grație și o delicatețe atât de amețitoare că abia reușea să nu facă un pas greșit și, dintr-o greșeală nevinovată, s-o calce pe încălțările delicate… După, o invitase timid la o plimbare în grădină. La sfârșitul seratei, îi sărutase mâna, iar obrajii ei se înroșiseră, măgulindu-l profund.
Întors din amintiri, a oftat adânc apucând să recunoască zona de câmpie veștejită luminată slab de zorii zilei.
Nu mai era mult. Și totuși… Continue reading


Aici mi-e frig

Mai frig de-atât nu putea fi…

Ne grăbim, asta știu sigur.

Fața îmi e afundată în fularul tricotat.

Mă tot întreb de ce port geaca neagră atât de subțire – atât de subțire…

Ne grăbim. Dar nu așa tare. Încetinești la vederea blocului.

Trecem prin fața unei clădiri vechi. Frigul mă face să mă cutremur.

Îți strecori mâna în buzunarul gecii mele și o iei pe a mea. O singură dată m-ai mai ținut de mână;

Un fior fără nicio legătură cu frigul mă cuprinde.

Ești cald. Ție nu ți-a fost niciodată frig.

Acum nu-mi mai e nici mie.

Ana M.


Iertare onirica

(Un drum de munte pietruit. Negrul nopții străpuns de farurile câtorva mașini care mergeau încet, alături de oameni înfrigurați. Eram și eu acolo. Nu-mi puteam aminti în ce scop înaintam. Nu vedeam prea mult, eram îngrozită de ce ne pândea pe ascuns. Simțeam ceva malefic în umbrele negre. Tu erai în mașină, chiar în spatele meu. Asta îmi dădea o mai mare liniște, din nou nu știu de ce.)
La scurt timp totul a luat o altă întorsătură; scena s-a mutat într-o… piață. Totuși nu era una banală, ba din contră. Scăldată într-o lumină aurie care sfâșia negura nopții. Și plină de tarabe de flori. Peste tot. Numai și numai flori de toate culorile.
Știam încotro ne îndreptam, rămăsesem un grup restrâns de cunoscuți. Ocoleam piața. Nu mă interesa câtuși de puțin piața, cât o făceai tu. Tot ce făceam era să te privesc, să te văd cum refuzi să te uiți la mine, să-ți simt ignoranța înțepătoare. Așteptam.
Ți-ai întors fața spre mine și mi-ai zâmbit acru, apoi ai luat o înfățișare impasibilă. Insensibil și supărat. Acum eram doar noi doi într-o mare de străini. Curajul prezent doar în nopțile onirice m-a împins să-ți vorbesc. Vinovăția și tristețea m-au impboldit să insist refuzului tău de a-mi a acorda măcar un strop de atenție.
Într-un final îmi vorbeai, ochii căutând un punct în față.
“Nu poți iubi două persoane în același timp.”
Te îndepărtai scârbit de tăcerea mea.
Au urmat ore confuze, înghesuite în secunde sufocante în care pur și simplu gândeam. Te vedeam pe un fundal vag și colorat. Îmi ascultai firul gândurilor.
Dar ce spuneam? Mă domina doar tristețea vocii din capul meu pe care n-o puteam înțelege. Tu o auzeai. Ai ascultat până nu mai era nimic de zis.
Într-o clipă ne aflam în mijlocul paradisului înflorat. Doar noi doi într-o ploaie de culori. N-ai scos niciun cuvânt. Nici eu. Gândurile tăceau și ele. Ai ridicat un trandafir dintr-o vază și mi l-ai dat. Căldura aurie ne-a împrejmuit într-o fericire irațională.
Mi-ai luat ambele mâini și ne-am lăsat conduși de un vals lent , lipsit de sunete, lipsit de orice din jur, doar muzica sufletului.
“Te-am iertat.” mi-ai șoptit în treacăt.
“Mi-a fost dor de tine.” am gândit.

***
Realitatea dură a zilei e resimțită cel mai puternic dimineața.

Ana.