Category Archives: Povești fără sens

Avea fața senină. Asemeni zorilor.

rasarit 2– Am făcut un compromis cu Dumnezeu să mă lase să trăiesc până la următorul răsărit… a șoptit cu un zâmbet șters pe fața bolnavă și uscată. Obrajii îi erau supți până la oasele pomeților, iar buze nu mai avea deloc. Mâinile îi tremurau pe scaunul cu rotile, degetele noduroase i se mișcau fără stare. Artrita ar fi trebuit să-l răpună până acum…

Privea în marea depărtare a pustiului ce-l înconjurase toată viața. Un mare deșert întunecat ce se bucura de lumina Soarelui o dată la un secol.

Azi… Continue reading

Advertisements

31 de perechi eșuate

”Șșș… nu mai cânta și fă liniște o clipă.” glasul îi era doar o șoaptă, parcă atinsă de reverie.

”Încă un moment zen de-al tău?” am încercat să nu par prea ironică, mai ales că eram singurii care nu dormeau, putându-ne bucura în sfârșit de o oarecare liniște.

”Da, mă simt foarte zen noaptea.” Sarcasm. La fel de ieftin ca al meu.

Și-a ridicat mâna și și-a îndreptat degetul spre cer: Continue reading


”Mistuit de văpaia extazului divin”

Fired DandelionStrăzile sunt pustii. Goale și reci. Ca silueta întunecată care le străbate tăcută ca o umbră. Nu se mai ascunde, se plimbă încet pe o bordură. De un deget îi atârnă un felinar cu care să își lumineze calea când va ieși din oraș. O pelerină groasă îi adăpostește trupul firav de ninsoarea deasă și gerul unei nopți polare.

”Am crezut că toate celelalte mai pot să aștepte.”

Căuta păpădii și foc.

Ana

Joi, 25 dec.


Confidențe

Poate dacă iau un pumn de nisip, firele se vor ridica spre cerul cenușiu cu nori nedefiniți. Ceva mă oprește să-l ating. Marea. Nu… nu e mare, ar trebui să aibă valuri. Depărtarea ar trebui să fie tulbure, ca gândurile mele. Unde e sfârșitul? Îmi pierd ecoul în eternități acvatice.
Iar sunt aici. Locul ăsta infect care nu-mi dă pace.

nighty sea

Luciditate nebună. Lasă-mă să ating nisipul, să plutesc prin materia întunecată a universurilor paralele. Vreau să mă pierd în stele dulci și amețitoare. Să mă pierd în lumi nocturne și în tornade haotice.

E o cutie în fața mea, o cutie ce… Aș îngheța din vârful degetelor până în străfundurile minții – dacă mi-aș aminti să-mi fie frig. M-aș topi, aș dispărea complet, dacă mi-aș aminti să visez. Dar o deschid și nu simt nimic.

Confidențe. Delicate și inocente, îndoielnice și nebune, de toate culorile și incolore, toate sunt secrete.
Sunt secretele tuturor pământenilor, iar acum mă copleșesc.

Câteva bile, nu pot spune precis câte sunt la număr. Majoritatea sunt închise, negre chiar; ar trebui să mă tem? Iau o bilă albă în palmă. Are o formă fără formă, dar e rotundă, și pătrată, și mi se încurcă privirile… O iau între două degete și o sparg. Vopsea albă. Apoi nimic.
Am infinitul în palmă.

Ana M.


Pentru că simt?

– Ceva se întâmplă cu tine.
”Mi-e frică.”
– Ceva se întâmplă cu noi toți dacă n-ai observat asta până acum.
– Nu. De la o vreme nu mai ești… tu.
”Nu privi insistent, nu tresări, nu te da de gol.”
– Urmărești ceva?
– Vreau doar să știu dacă ești bine.
”Să te sufoc cu gândurile mele?”
– Nu. Da. Da, sunt.
– Nu te mai înțeleg.
”Nu e nevoie să mă înțelegi tu.”
– Te interesează?
– Poate dacă ai vorbi despre asta…
”Nu.”
– Mă cam doare capul.
– O să te mai văd?
”O să faci tu cumva…”
– Trebuie să plec.
– Ce se întâmplă cu tine?
”FRICĂ.”
– Mi-e frică.
”Nu e doar asta. Înnebunesc. Cu fiecare secundă. Dar e o nebunie plăcută… Al naibii de plăcută.”

Ana.


Inception of burning paper

Dear Sugarplum,
This is not a beginning, but a continuance of something that has never existed.
I gazed all day long at a random dot with my thoughts all abroad. Not too far though.

“No, no, no, that’s not a good start.” Continue reading


Dependență

Mi s-a năzărit mie acum conceptul de dependență. Nu de droguri, nu de data asta. Am două tipuri în minte: de internet și de persoane. Teoretic, se întrepătrund una cu alta. Să fim serioși… Folosești internetul pentru rețelele de socializare și ocazional pentru a copia o temă sau să citești un blog.

E mai rău când ești dependent de cineva. Cum era T. Numai că el se încăpățânează mai mult ca nicicând că nu-i mai pasă, dar când are ocazia stoarce toate informațiile posibile despre ea. Îl doare. Rău. Și nu suferă pentru faptul că persoana respectivă nu-i mai este alături, pe cât se oftică din cauză că nu a fost destul de bun ca să o țină lângă el.

Acum ar vrea să se întoarcă în trecut -€“ acolo trăiește mai nou. În primele zile, îi spuneam că totul va reveni la normal -€“ că E. se va întoarce la el și o să fie fericit din nou, am continuat să sperăm amândoi că totul va reveni la normal; dar, după un timp, ne refeream la acel normal de dinaintea lui E.

T. e din ce în ce mai perplex legat de asta, cu toate că reduce doza E. cu fiecare zi.

Se ține departe, rece, închis.

Ana Marda.


Și?

Te comporți cam ciudat de la o vreme…
Nu mă lua și tu cu alte aiureli. Și ce dacă?
Cu mine te comporți ciudat.
Și? Dacă așa vreau?
Ești dubios.
Sunt. Și?
Îmi place.
Știam.
La fel de scurt și la obiect ca-ntotdeauna.
Ăsta-s eu.
Și totuși… ce vrei de la viața mea?
Viața ta.

Ana M.


Sophie, Sophie, Sophie…

Nu știa cum să scape de ea. Nicolas nu știa pur și simplu cum s-o convingă să plece. Candy se plimba prin camera lui lipsită de orice fel de stare. Și nu-i tăcea gura – nu-i tace gura, încă vorbește despre cât de bine se potrivesc ei doi. Se apropie din ce în ce mai mult de Nic care începe să-și piardă răbdarea.
Când a ajuns destul de aproape încât să-i fie cu putință să-l atingă, frumoasa Candy nu ezită nicio secundă. Își așază flămândă mâinile pe pieptul lui Nic de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume, de parcă el ar iubi-o.
– Candy, ar trebui să pleci. Acum. Pleacă.
Nic avea un ton ferm, glacial.
Încă puțin... toarce ea senzual trecându-și o unghie lungă de-a lungul gâtului subțire al iubirii ei. De fapt nu-l iubea, ci îl dorea. Și cât îl mai dorea!… Chiar acolo, chiar atunci, să-și treacă buzele roșii de-a lungul obrazului lui fin, iar el s-o accepte în sfârșit, măcar câteva ore. Dar el stăruia s-o refuze de nenumărate dăți. La fel ca acum.
Nicolas se retrage cu câțiva pași în spate. Nu pe Candy o vrea… Candy cea vulgară, Candy cea libertină, Candy cea nimfomană, și putea continua mult și bine.
Candy este superbă, Nic nu poate nega asta. O brunetă fierbinte cu picioare lungi, un trup geometric, cu rotunjimi perfecte acolo unde doar ar visa orice bărbat. Un sex simbol – asta e femeia cu ochii verzi și vicleni. Întruchiparea perfecțiunii. “Perfectă pentru o noapte de beție și tot nu m-ar avea.” gândi Nic.
Se pierde mereu în gânduri alături de Sophie. Dumnezeule, e de o mie de ori, nu, de un milion de ori mai dulce – mai perfectă – și mai frumoasă decât cea din fața lui. “Sophie, Sophie, Sophie. Nu-mi pot scoate din cap numele tău. Cum ar suna gândurile mele dacă n-ai mai fi și tu? Sophie, Sophie, Sophie…” O iubește, știe asta – atât de mult!
O bătaie slabă în ușă. Nic nu bagă în seamă. Iar visa cu ochii deschiși…
Atât de firavă și cu toate astea întrece mulți novici la antrenamente. Îi place lupta corp la corp – asta-l face pentru o clipă să zâmbească – la asta se descurcă cel mai bine; scundă și slabă, practic ți se prelinge printre degete. Sophie n-are mai mult de 17 ani, față de cei 23 ai lui Candy care, apropo, se apropiase între timp iar prea mult!
Bătăile devin constante.
De data asta s-a scurs și răbdarea ei. Firul gândurilor dulci îi sunt întrerupte brutal; îl apucă sălbatic de cămașă și spațiul dintre ei dispare. Ea își apropie fața încât băiatul să nu se mai simtă în apele lui, bătăile în ușă se amplifică și continuă cu o încăpățânare absurdă. “Sophie, Soph…” Ea își afundă degetele în părul lui creț; încearcă să-l sărute. El o refuză, se dă cu alți pași mai în spate până se împiedică de pat și cade cu Candy deasupra lui, care scoate un chicot demn de o actriță porno. Bătăile încetează. Insistentul din spatele ușii dă să deschidă ușa nepoftit.
– Nu intra! strigă Nic disperat. ORICE NUMAI NU INTRA!
Prea târziu.
În prag o fată șaten-roșcată de mică statură rămâne nemișcată. Ochii negri îl caută pe cel care strigase, îl găsesc, apoi rămân ațintiți asupra brunetei de deasupra lui cu o mână agățată de părul lui șaten și ciufulit. Fusta mini îi e ridicată până la refuz, iar mâna lui Nic care o înconjurase pe femeie ca să-și recapete echilibrul înainte de a cădea, nu ajută cu nimic scena sub care e surprins.
Obrajii fetei iau foc și privește în altă parte, tulburată și rușinată.
– Eu… scuze, spune și dispare.
– Sophie!
Cine-l urăște acolo sus? De ce s-a întâmplat ceea ce tocmai s-a întâmplat? Nu stă pe loc. O dă la o parte pe Candy de pe el, se ridică, o ridică și pe ea, o trage după el de încheietură și ies amândoi din apartamentul lui, după care închide ușa, apoi o încuie.
– Vreau să mă lași în pace, îi șuieră după care dă să-și aprindă o țigară, dar în schimb, Nicolas Finn o ia la goană în urma lui Sophie a lui.


Neinițiați

Nic își privea novicii exersând mânuirea cuțitului. Față de prima lecție – care se dovedise o adevărată catastrofă -, majoritatea învățaseră să fie foarte atenți la el când le arătase – o singură dată – poziția corpului înainte de a fixa ținta, apoi trecuse răbdător pe la fiecare potrivindu-le arma în mână. Acum tot ce făceau era să se obișnuiască cu greutatea cuțitelor și să mimeze aruncarea, fără a le da drumul în aer.

“Chestia asta devine din ce în ce mai enervantă…” își spuse Nic sprijinit de un perete de piatră. “Sunt niște fricoși care nu i-au înfruntat niciodata pe cei Reci. Poate nici măcar n-au văzut unul.” A zâmbit superior gândindu-se la rolul pe care îl avea în sectorul Alpha. El era elita, printre cei mai puternici, cel mai ascuțit strateg… “Până să devii proful unor copii.” și-a întrerupt gândurile glorioase.

Ca de fiecare dată când se gândea la asta, chipul generalului îi apărea în fața ochilor. “Gândește-te că e o experiență în plus, Nicolas. Una pedagogică de data asta. Nu mă privi așa. Ai… – cât? – 19-20 de ani? Ești apropiat de vârsta celor neinițiați și le trebuie o minte tânără și odihnită care să-i învețe să se lupte. Ce e elementar. Și nu mă face să te trimit înapoi în Gama. Fiecare dintre noi are o datorie.” Datorie? Datoria lui Nic era să facă planuri și să participe la expedițiile militare de deasupra. Și nu era o minte tânără și odihnită de când își văzuse familia omorâtă de Ei. Nu mai scosese niciun cuvânt de protest însă. Generalul era mult prea pornit.Totul i se părea o glumă de care numai el nu se prindea. Nici un an nu era de la transferul în sectorul Alpha că deja îl exepediau înapoi? Sau… îl făceau… să facă asta.

A ridicat resemnat dintr-o sprânceană și fața i s-a întunecat când a văzut ora. S-a apropiat de grupul de novici. În timp ce făceau un cerc în jurul lui, și-a luat un aer autoritar.

– E timpul să aruncați la țintă!

Trebuia să-i ia din nou unul câte unul…

“Nicolas Finn, faimosul Nicolas Finn…”