Category Archives: Secunde amare

Damnum

Ai avut vreodată acea senzație că ceva a murit în interiorul tău? O… o senzație. Un gând. Și se extinde, și se extinde ușor… atât de sigur. Până te trezești putred la interior. Nu. Nu mai e nimic. O carapace goală care gândește fără să mai gândească, vorbește fără să mai vorbească și simte fără să mai simtă. E momentul când rămâi pe loc și te întrebi cum ai ajuns în starea în care ești. Dar oare chiar îți pasă? Cum se numește atunci când nu mai găsești un sens? Continue reading


Inner peace

“Acceptance is when we drop all our mental models (like the if then model), often in a moment of clarity or awareness where we become conscious that there is another life outside this madness…outside this huffing and puffing trying to acquire one goal after the other in the wrong belief that there is an ultimate goal post called happiness somewhere on the finishing line.”

Source: http://thespiritscience.net/2015/05/09/a-guide-to-finding-happiness-within-yourself/


“We were content to just be”

1

2

3

4

de editat - Copy

9gag.


Go with the flow

I will sink in my present, in your present, in their present, because future or past have no sense today. Today I’m gonna take no decisions, make no move, say no word, listen no voice, see no face, please no one. Today rhymes with may, hey, way, gay, fray. With today.

Ana.


θriː ˈlɪtl bɜːrds

Hai să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.
Eu mă ascund și tu mă găsești.
După, tu te ascunzi și eu te găsesc.
Nu, nu, nu… Nu ne ascundem amândoi.
Cine mă va mai căuta atunci?

A. M.


Definește-mă

Am o problemă.

Mă gândesc până găsesc o chichiță, mai găsesc una, și-ncă una, până consider că sunt într-un număr satisfăcător.

Le înjumătățesc și leg fiecare jumătate cu două sferturi din firul pe care-l despic.

Fac trei noduri – nici prea slabe, nici prea strânse – ca să reziste, dar, totuși, să le dezleg în cazul în care mă întâlnesc cu Greșeala.

Adesea mă tem de ultimul moment. Tot ce-am făcut până acum – chichițele legate, firul, nodurile… -trebuie să încapă împreună pe portița de scăpare a aceleiași probleme. Nu pot decât să deduc unele măsuri aproximative.

Rămâne un singur lucru de făcut. Să risc.

Dă-mi o definiție. Mă pierd în detalii.

Ana Marda.

insane


Pretty little fucking flower

Margareteee

Flowers, flowers, fucking flowers everywhere!
And am I… ?
On this fucking purple hill with fucking purple flowers.
With grey clouds and refreshing purple rain.
I love rain.
But it’s just me here.
As fucking always.
Just feel so good laying with the flowers and the rain pouring on my soul.
Fucking flowers, fucking rain, fucking soul.
Heey, you, it’s just me.
One fucking purple flower on a purple hill of fucking flowers.
We’re fucking the same.
It’s just fucking me.

 

Lovely. Me.


Nostalgie tipica de toamna.

Au început să cadă castanele… A început să șoptească vântul… A început o ploaie rece.

Cred că vine toamna.

Afară e o atmosferă tristă. Străzile goale își fac loc printre blocurile lipsite de culoare. Vântul vine, vântul se supără, ne biciuieste când apucă.

Soarele – Iubitul Soare! ar striga unul din amanții verii – nu ne mai mângâie cu aceeași pasiune sălbatică, pasiune radioasă din adâncul inimii. E încă aici, stă de veghe, dar raza aurie se subțiază din ce în ce mai mult. Nu părăsește niciodată pe nimeni, deși uneori îmi dă impresia că dispare fără urmă, fără niciun semn, scufundat într-o mare groasă de nori. “Dar noaptea?” Noaptea îi pune la încercare loialitatea. Amurgul e doar o pictură haotic de armonioasă pe cerul nud. Un scurt gând provocator de amor trimis către noi de la astrul inocent. În zorii zilei, se întoarce – mereu.

Dar acum? Amenință să se evapore încetul cu încetul, odată cu verdele frunzelor și gingășia firului de iarbă.

Au început să cadă castanele…

Chiar și aici, în micuțul orășel Drăgășani se resimte o nostalgie cutremurătoare, atât de familiară și plăcută într-un mod trist. Pentru mine, toamna nu înseamnă că începe școala, vin zilele orașului sau ziua mea – pff. Toamna adun castane – trăgând cu ochiul pe furiș spre cerul infinit, tânjind după un mic semn de afecțiune de la El…

Îmi tot repet de la o vreme: Soare…

A voastră,

Ana Marda.


Acel moment – școala.

Acel moment de luciditate ciudata, cand te trezesti in clasa, in banca, mestecand – rumegand* – la o guma cu gust de mult dus si leganandu-te pe scaun plictisit.

Probabil ca profu’ spunea ceva caruia nu-i gaseai absolut niciun folos, probabil ca scriai ce dicta – sau poate ca nu. Probabil ca nu-ti prea pasa. Nici nu urma sa citesti chestiile alea – daramite sa le mai si inveti! – sau poate da… pentru amarata de nota ca sa treci la materia aia. O, da. O rugaciune la Sfantu’ Cinci, cateva propozitii recitate ca papagalul si – voila! – ai trecut!

Asa merg lucrurile, nu? Ideea e sa treci, nu sa-ti ramana ceva in cap? De ce? Ca sa scapi si… sa scapi. La generatiile astea, la toate generatiile DE FAPT, sunt probleme mai importante si frecvent intalnite de care scoala s-a cam sfiit sa le aduca in discutie. Scuza cum ca n-ar avea legatura cu niciunele din materiile studiate pare destul de convenabila, nu? Desigur…

Avem nevoie de educatia oferita – adevarat – dar… e nevoie de nitel mai mult. Un pic de educatie nonformala.

Sistemul asta s-a ocupat vreodata de problema copiilor care pleaca de capul lor si pe care-I doare-n 14 de ce lasa in urma? Dar despre viitorii membri ai Alcoolicilor Anonimi? Sa mai pomenesc ceva despre aia care vor hoinari de-a lungul gratiilor de fier intr-o camera rece si jegoasa?…

Sa aiba atata influenta si vestitii 7 ani de-acasa? Foarte posibil. Legat de asta, scoala nu are atata forta, dar totusi… de-a lungul a pe putin 12 ani (pentru o persoana normala) ne petrecem o gramada de timp modelandu-ne in cladiri care ne devin atat de cunoscute incat se tansforma intr-o alta “casa”; alaturi de persoane care ne devin alta “familie”. In casa si alaturi de familia originara ne modelam unii pe altii si pe noi insine. De ce n-am face-o si la… scoala?

Destula descarcare pe seara asta.

P.S.: n-am fost prea inspirata sa aduc in discutie scoala pe timpul vacantei, ha? :))

P.P.S: totul e doar o parere.

Ana Marda.


Simțim.

Suntem niste ciudati. In miliardimea noastra ne-am impartit fiecare in grupulete care mai de care mai divizate in si mai multe grupulete care la randul lor sunt si ele formate din alte grupulete si mai mici si… tot asa. Pana ajungem la cel mai micut adorabil grupulet: persoana individuala. Suntem niste ciudati, din nou. Atat de diferiti. Chiar asta ne face sa ne asemanam atat de mult. Felul in care toti incercam sa ne strambam intr-un fel anume sau porcariile pe care le desenam etc.

Si ce-mi place cel mai mult la cineva nu e culoarea ochilor, hainele sau fanteziile pe care le are – la naiba! :)) E vorba de atmosfera emanata de el – sau ea. O persoana imi inspira mult prea multe ca sa le pot contura macar. De la neincredere la inocenta; de la ganduri catifelate la imaginea unei stanci taioase; de la dorinta la timiditate. Uneori, pot asocia pe cineva cu gustul cafelei sau cu mirosul de cocos. Sunt atatea simtaminte care se strecoara in inconstient. Atingerea unui fulg, agitatia unei furtuni, ametitorul miros de vanilie sau poate gustul intepator de scortisoara, caldura unei culori, intimitatea unei priviri, lumina unui blitz – da, am scris “blitz” -, sunetul de vioara. Cineva ma trimite mereu spre un cuvant. Sau spre numele unei firme, prelingerea unei lacrimi ori pana si senzatia de sufocare.

Toate astea le simtim toti fata de ceilalti si… de ce nu si fata de noi insine?

Pe tine te cunosc. Ma faci sa simt mult mai mult decat o simpla senzatie de mult familiara. Ma faci sa simt un cantec. Nu-l pot canta, nu inteleg niciun cuvant, nu pot deslusi nici macar o nota. Stiu doar ca totul se leaga perfect si… toata piesa asta te defineste numai si numai pe tine. Tu? Esti… cineva pe care pretind ca-l cunosc. Stii tu… genul ala de “cateva discutii”, ganduri – “imi place cum petrecem timpul” -, poate niste incurajari, complimente, timp care trece, iar cantecul infloreste pe parcurs…. Prietenie.

Unele piese sunt scurte – cateva ore sau zile. Nu prea sunt genul meu. Mizez pe cele lungi, de ani intregi, cu adevarata valoare. Lungi si placute, atat de lungi si placute… Ar fi pacat sa se termine.

A. M.